Fermierul român a rămas cu aceleași probleme ca în perioada interbelică. Soluția este identică: asocierea și cooperativa agricolă

De un șir de ani, ne zbatem într-o criză cumplită. Rând pe rând toate clasele sociale cad în ghearele sărăciei și astăzi am ajuns să avem o pojghiță foarte subțire a societății, care o duce mai mult sau mai puțin mulțumitor; majoritatea populației însă nu este altceva decât umbra a ceeace a fost.
Așa își începea articolul V. Pșeneac, în luna septembrie a anului 1936. Materialul a fost publicat în revista SATUL, o revistă de cultură pentru popor și este semnat, atenție, nu de un jurnalist, ci de V. Peșneac: agronom, cooperator.

Simplitatea și lejeritatea stilului scriiturii dezvăluie un agronom obișnuit deopotrivă cu tractorul și stiloul. Informarea în agricultură se făcea, deci, nu doar la nivel academic, și nici în Poiana lui Iocan. Agricultura României interbelice avea publicații proprii, rețele de informare și comunicatori.



Context social și economic, paralela 1936 - 2010
Agricultura anului 1936 era proaspăt așezată pe făgașul obținut prin reforma agrară din 1921 (împroprietărirea țăranilor). Guvernul era condus de Gheorghe Tătărăscu încă din 1934 și ajunsese în 1936 la ceea ce a rămas în istorie drept guvernul Tătărescu (3). La 1 octombrie 1934, premierul Gheorghe Tătărăscu a prezentat demisia Guvernului, dar Regele Carol al II-lea l-a însărcinat tot pe Tătărăscu să formeze un nou Guvern. Vă sună cunoscut?

Avem deja mai multe similitudini între anul 1936 și prezent. Pământul fusese retrocedat în urmă cu un deceniu ceea ce a condus la fărâmițare, țara era condusă de același guvern (Tătărăscu 3, versus Boc 5). Societatea era împărțită între bogați și săraci iar clasa de mijloc era aproape absentă.

Potrivit economistului Virgil Madgearu, activitatea agricolă a anilor 1930-1935 se desfăşura pe principii extensive şi neraţionale, înregistrând un nivel scăzut al investiţiilor, practicând modalităţi de cultivare strict tradiţionale şi apelând în proporţie mică la utilizarea unor metode performante sau la folosirea îngrăşămintelor chimice. În România exista o stare de suprapopulaţie agricolă caracterizată prin disproporţionalitatea dintre numărul locuitorilor rurali (în creştere) şi mijloacele lor de subzistenţă (tot mai reduse).

De asemenea, o cauză importantă era preţul de vânzare al pământului care determina venituri agricole mici. Însă cel mai grav factor era fărâmițarea suprafeţelor de teren arabil, întrucât exploatațiile sub 10 ha reprezentau aproape 92% din numărul total al exploatărilor și 60% din totalul suprafeței arabile, cifre verificabile statistic.

În aceeași situație ne aflăm și azi, în toamna lui 2010. Haideți să vedem, însă, cum vedea agronomul cooperator Pșeneac eșirea din criză.

Eșirea din criză prin cooperație
Întreaga omenire pare că și-a pierdut drumul, curajul și avântul de altădată. Cu toți cunoaștem aceste lucruri și încercăm să le refacem și să le îndreptăm.

Suntem martori la mai multe sforțări, încercări ce se fac de către conducătorii țării; și ciudat lucru, nu credeam în măsurile care se iau, condamnăm totul chiar înainte de a le vedea introduse în viață. Am perdut încrederea în alții și ceeace este mai grozav e că am perdut încrederea și în noi înșine. Aceasta o vedem noi foarte bine prin cele ce se petrec în cooperația noastră de astăzi și cu toate acestea nu ne dăm seama sau mai bine zis nu căutăm să ne punem întrebarea încotro vom ajunge cu sistemul acesta de conlucrare. Criza bântue și amenință tot mai mult și tinde să dărâme organizarea noastră de stat, căci sunt multe neajunsurile simțite la sate.

Originea răului și căutarea eșirei din criză este la sate căci lipsa de organizare și îndrumare de care sufăr satele, a adus criza de astăzi. Lipsa de organizare și îndrumare a țăranului a produs tot răul de astăzi.

Mă întorc puțin la statisticile lui Madgearu și aflu că în 1937, raportat la suprafaţa arabilă, exista doar o secerătoare la 154,3 ha şi o semănătoare la 183,6 ha. Ei bine, potrivit statisticilor publicate de MADR, în 2009 existau în România 68.916 semănători mecanice, ceea ce raportat la suprafața arabilă înseamnă o semănătoare la 138,5 ha (pagina 16 din documentul atașat). Multe nu s-au schimbat, așadar.

Iată ce spune Pșeneac despre consultanții, funcționarii și specialiștii din agricultura.

Agronomii nu trebue să stea la birouri și să facă agricultură pe hârtie și politică, ci trebue să coboare jos în mijlocul plugarilor îndemnându-i și dând exemple în acest sens. Pentru ca micile proprietăți țărănești să dea foloasele îndestulătoare, trebue ajutate și conduse cu pricepere organizându-le și îndrumându-le prin specialiști de toate categoriile. Agronomul comunal trebue să stea veșnic în mijlocul proprietății țărănești, dând exemple vii pe tărâmul agriculturii. (...)

Toată lumea trebuie să înțeleagă că agricultura nu trebuie socotită o simplă muncă câmpenească ci o știință mare care cere de aplicat anumite metode pentru a putea culege roadele ei.

Și ajungem, în final, la problema fărâmițării terenului agricol și a asocierii.

Îmbunătățirea agriculturii și ridicarea producției pe proprietate mică nu poate fi făcută decât prin cooperație. Aceasta este singura formulă care trebue aplicată pentru a scăpa din ghearele mizeriei în care ne zbatem. Cooperația este chemată să îndeplinească înfrățirea noastră economică. Cooperative de producție agricolă cât mai multe și mai tari se cer în fiecare sat, sau cel puțin în comunele mai populate. Iată ce trebue satelor! Cooperația este singura scăpare pentru organizarea agriculturii țărănești; însă cooperație cu cooperatori harnici și cinstiți. Noi cooperația o avem și acuma dar n-avem cooperatori decât puțini.

Concluzia domnului Pșeneac, agronom și cooperator în România anului 1936, este valabilă și astăzi. Avem politici, dar nu se aplică. Avem sisteme, dar nu funcționează.

Chiar astăzi, când scriu acest material, comisarul european pentru agricultură Dacian Cioloș se află la Sibiu unde participă la un seminar despre viitorul micilor producători. Dânsul consideră că atâta vreme cât micii producători găsesc căi să-și comercializeze produsele, trebuie să găsim modalități să-i sprijinim. Un astfel de sprijin ar putea fi promovarea asocierii, inclusiv prin stimulente financiare. Dar nu despre asta este vorba.

Nu aceasta aș vrea să fie concluzia. Ceea ce am încercat să arăt este că ideea de cooperație, de cooperativă, nu trebuie asociată cu perioada comunistă. Naționalizarea forțată a deturnat sensul unei soluții cât se poate de funcționale: asocierea în grupuri de producători. Cooperativa nu a făcut-o nici Petru Groza, nici Gheorghiu Dej.

Ea a fost rezultatul muncii unor oameni precum domnul agronom Pșeneac care, la un moment dat, căutau și ei soluții pentru a ieși din criză.