Ing. Emil Cheșcheș - Măsuri pentru combaterea cuscutelor în culturile agricole din țara noastră

Cuscuta este o planta superioara care parazitează lucerna, trifoiul, inul, cartoful şi multe alte plante, cunoscută şi răspândită pe tot globul. In ţara noastră este deosebit de păgubitoare, mai ales pentru culturile destinate producerii de sămânţă. Plantele de cuscută sunt anuale, rar perene, total părăsite şi lipsite complet de clorofilă.
Rădăcinile adevărate lipsesc iar planta îşi procură hrana prin haustorii care absorb se va elabora. Tulpina plantelor de cuscută este filiformă, cilindrică şi de culori variate în funcţie de specie, de la galben-roşcată la verzuie sau brună şi se înfăşoară în jurul plantei gazdă.

Combaterea cuscutelor
Din cele 17 specii de cuscută semnalate în ţara noastră, sunt deosebit de periculoase patru: Cuscuta campestris şi Cuscuta trifolii, care produc pagube enorme în culturile de trifoi şi de lucernă, Cuscuta epilinum, care face pagube mari în culturile de in, cânepă, hamei şi leguminoase şi Cuscuta monogyna, care produce pagube pomilor în pepiniere, arborilor forestieri, în pepiniere şi în perdelele de protecţie, iar după Kott, produce pagube mari viilor, împreună cu speciile înrudite: C. lupuliformis şi C. lehmanniana.

Alte specii cărora trebuie să li se dea o atenţie specială sunt Cuscuta europaea, care atacă hameiul şi arborii, C. europaea var. viciae care atacă mazărichea şi bobul, Cuscuta glabrior, care s-a semnalat pe lucernă şi trifoi în regiunea Timişoara, Cuscuta suaveolens, care ar putea devenii periculoasă în regiunile sudice. Aceste specii pot trece de pe plante sălbatice pe cele cultivate şi pot devenii periculoase.

În combaterea cuscutelor, prima grijă pe care trebuie să o avem este să păstrăm lanurile curate, deci să aplicăm măsurile preventive de luptă cu cuscutele.

Măsura principală este asolamentul corect, în care să nu succeadă plante atacate de aceeaşi specie de cuscută. De exemplu, nu este admis să se pună in după trifoi sau după amestecul de ierburi perene cu trifoi când acesta a fost infectat de cuscută, pentru ca Cuscuta epilinum parazitează atât pe trifoi cât şi pe in. Seminţele de cuscută au longevitate mare şi germinaţia eşalonată şi deci după o sola care a fost infectată, planta următoare ce este şi ea susceptibilă de a fi infectată trebuie să fie pusă după un număr de ani cât mai mare posibil.

A doua măsură preventive este să avem sămânţă curată. Seminţele de cuscută se pot separa de seminţele de trifoi şi lucernă, cu ajutorul aparatelor cu site sau al trioarelor, la care alveolele sunt construite pe mărimea seminţelor respective. Cum însă diferenţa de mărime între seminţele de lucernă şi trifoi, pe de o parte şi seminţele diferitelor specii de cuscută pe de altă parte, este foarte mică, separarea prin sită şi trioare nu este perfectă. Rămân seminţe de cuscut în trifoi şi lucernă şi se pierde din seminţele de lucernă şi trifoi 7-27%, după constatările lui Kott.

Procedeul sitelor dă rezultate satisfăcătoare numai la separarea seminţelor de cuscută în sămânţă de in.

Pentru curăţirea seminţelor de lucernă şi trifoi, de cuscută avem maşini de decuscutat, bazate pe principiul separării cu ajutorul unui cilindru magnetizat prin electricitate. Seminţele de trifoi şi lucernă sunt perfect netede, luciose; seminţele de cuscută au suprafaţa aspră şi cu mici ridicături şi scobituri (cu rugozităţi). Dacă se amestecă sămânţă ce trebuie curăţită cu o pulbere de fier foarte fină, această pulbere pătrunde în rugozităţile seminţelor şi aderă ca un înveliş la suprafaţa seminţei de cuscută; ea nu aderă însă la suprafaţa lucioasă a seminţelor de lucernă şi trifoi.

Amestecul seminţei cu pulebrea de fier se face complet şi intim, în recipiente închise, în care sămânţa este agitată continuu şi în care se picură puţină apă, pentru a asigura aderenţa pulberii. În urma acestui amestec seminţele de lucernă se încarcă cu pulberea metalică, iar cele de lucernă, trifoi sau in rămân curate. După această operaţie seminţele sunt trecute peste un cilindru magnetizat, care atrage seminţele de cuscută, invelite în pulberea metalică şi nu le atrage pe cele de lucernă şi trifoi.

O porţiune longitudinală din suprafaţa cilindrului rămâne nemagnetizată. Când cilindrul care se învârteşte ajunge în zona nemagnetizată, seminţele de cuscută se desprind de pe el şi cad într-un recipient.

Trebuie ştiut că aderenţa pulberii metalice la suprafaţa seminţelor de cuscută nu se face deopotrivă de bine la toate speciile. În experienţele întreprinse de Al. Buia, la unele specii de cuscută atracţia de către electromagnet s-a făcut în proporţie de 100%, la altele în proporţii mai mici.

La unele specii, cum este Cuscuta cesatiana, seminţele nu se acoperă cu învelişul metalic şi în consecinţă deloc de magnet.

Este deci necesar ca în staţiunile de decuscutarea se determină cărei specii aparţin seminţele de cuscută şi când se găsesc C. campestris, C. epilinum sau C. glabrior, să se repete operaţia până la curăţarea perfectă.

Seminţele de lucernă şi trifoi nu pot să circule în interiorul ţării şi nu pot fi exportate decât după decuscutare, în saci plombaţi cu etichetă şi certificatul de analiză emis de unul din laboratoarele de controlul seminţelor, conform deciziei privitoare la buruienile de carantină.

Metodele curative sau metodele agrotehnice de combatere constau în supravegherea culturilor şi distrugerea vetrelor de cuscută care au apărut în culturi. Cu prilejul acestei operaţii trebuie avute în vedera particularităţile biologice ale fiecărei specii. Astfel, C. campestris fructifică mai mult în anul al doilea când infecţia este masivă. Plantele părăsite din primul an adesea degeră. C. epithymum şi C. trifolii nu degeră, fiindcă se fixează pe coletul plantelor, unde sunt acoperite şi ferite de ger. În regiunile mai calde, toate speciile de cuscută fructifică mult, din primul an.

Cuscuta campestris, fiind mai iubitoare de lumină, creşte mai sus pe planta gazdă, la 12-17 cm. când vatra de cuscută se coseşte, toată masa plantei parazite este cosită. Cositura de C. campestris nu trebuie băgată în fân fiindcă prin aceasta depreciază fânul din punct de vedera calitativ şi se accelerează răspândirea cuscutei. Într-adevăr, planta parazită conţine seminţe care continuă să se formeze şi după cosit, dacă am cosit parazitul în floare.

Aceste seminţe ajung în tubul digestive al animalelor, sunt eliminate odată cu fecalele, fără a-şi pierde puterea de germinaţie şi, prin intermediul balegarului ajung din nou în sol. C. trifolii şi C. epithymum cresc de jos, de la suprafaţa pământului şi adesea sunt chiar acoperite cu pămaânt. De aceea, la aceste specii nu este suficientă coasa, ci masa plantei părăsite trebuie răzuită cu sapa.

Aşadar, masa vegetativă, cosită sau răzuită, din vetrele de cuscută, rămâne pe loc, este lăsată să se usuce şi apoi este arsă, sau este amestecată cu paie şi arsă imediat. După ardere solul vetrei de cuscută se sapă cu cazmaua la cel puţin 20 cm, adâncime la care seminţele de cuscută nu mai germinează.

Când sunt mai multe vetre de cuscută, se arde întreaga mirişte şi se ară adânc cu plugul cu antetriupită. Când combatem Cuscuta camestris, arderea întregii mirişti ne asigură în bună măsură stârpirea plantei parazite sau, chiar fără săpat sau arat. S-a observat că după ardere lucerna se regenerează bine în anul al doilea şi dă o producţie sporită de seminţe.
În lanurile de in şi cânepă infectată de C. trifolii şi C. epilinum, combaterea se face prin smulgerea plantelor de in şi cânep atacate şi prin arderea lor. Tulpinile de in şi cânepă dintr-un lan infectat se smulg mai devreme şi se prelucrează separat, calitatea lor fiind mai slabă.

După recoltarea tulpinilor, buruienile rămase pe lan se adună şi se ard, iar terenul se ară adânc cu plugul cu antetrupiţă.
Când cuscutele atacă alte plante: morcovii, cartofii, tutunul, ceapa, pătlăgelele roşii, ardeiul şi sfecla de sămânţă, etc. trebuie smulse plantele atacate şi arse. O măsură importantă la plantele de grădinărie este să nu se planteze răsaduri cu cuscuta.

În pepinierile de pomi, în vii, în plantaţiile tinere de perdele de protecţie se taie lăstarii invadaţi de cuscutş şi se ard. Dacă peste iarnă au mai rămas plante părăsite agitate pe ramuri, trebuie să avem grijă ca în primăveră să se adune glomerulele care conţin seminţe.

Solul din pepiniere, vii şi plantaţii tinere trebuie ţinut curat de buruieni şi săpat adânc. Dacă pământul este foarte infectat cu seminţe de cuscută se răzuiesşte pe o adâncime de 5-6 cm. şi pământul adunat se bagă în gropi adânci de cel puţin 30 cm. Sub arbuşti şi sub pomii din pepinira Kott recomandă să se pună după primele prăşile, un strat de paie tocate. Plantele de cuscută răsărite se agaţă de paie, şi negăsind hrană, pier.

Cuscutele se pot combate şi cu diferite substanţe chimice.

Autor: Ing. Emil Chesches