Colecţia mea de cactuşi

Cand ma gandesc la cum trebuie sa arate casa unui infocat iubitor de plante, imi vine in minte, mie cel putin, o camera aproape sufocata de ghivece cu plante care-mai-de-care. Ghivece inghesuite, frunze una peste alta, umezeala, miros de pamant, aproape o jungla din care, sincer, eu nu as mai intelege nimic.
Recunosc, poate ca totul are o ordine pentru proprietar, pentru ca, nu-i asa, pentru el fiecare planta e ca un copil pe care l-a ingrijit cu devotament, insa pentru cei ''din afara'', totul poate parea o exagerare. Nu spun asta pentru ca nu iubesc florile, insa fac parte din acei oameni care nu au mult timp la dispozitie.



Prima planta pe care am avut-o era un cactus mic, un pui de echinopsis, dupa cum am aflat mai tarziu, salvat de la distrugere. Era ca un pufulet mic, prea dragut pentru soarta cruda ce il astepta.

La momentul respectiv, nici nu ma interesa denumirea plantei, ci mai mult cum o sa o manuiesc, de teama ghimpilor. Nu ocupa mult spatiu pe pervazul din fata biroului, nu necesita ingrijiri deosebite si nici multa atentie, asa ca era planta perfecta pentru o persoana ocupata.

Puteam sa imi continui lucrul fara sa ma impiedic de frunze, nu ma temeam de daunatori si nu trebuia sa alerg la magazine specializate dupa insecticide, nu pierdeam mult timp cu ingrijitul.

Dupa ceva timp, puiul a inceput sa aiba o tichie de culoare verde deschis, semn ca incepea sa creasca. Si tot asa, si eu am inceput sa il privesc mai atent, in momentele de respiro, sa ii analizez spinii, forma ciudata, sa vad cat a mai crescut, sa ii caut pietricele frumos colorate pentru a-i infrumuseta ghiveciul, sa aflu cum se numeste...

Totul mi se parea fascinant...

In scurt timp, am ajuns la concluzia ca oricat de mult l-as fi iubit, prietenul meu ghimpat de pe pervaz este singuratic, asa ca i-am facut o surpriza si i-am adus amici de acelasi fel cu el, cactusi cumparati din magazinele de specialitate.

Nu am avut niciodata o colectie impresionanta de cactusi. Pe unii i-am pierdut, altii s-au inmultit peste masura si a trebuit sa renunt la ei. Apoi m-am mutat si ei au ramas in vechea casa, nu abandonati, ci pe maini bune.

Acum, dupa mai bine de un an, ma gandesc iar sa adun cactusi. Imi e dor de ei, pur si simplu. Cine nu intelege cum se poate intampla asta, este invitat sa rasfoiasca paginile online ale revistei. Veti vedea ca sunt suficiente motive sa ii indragiti.