Antrax-ul, boală infecţioasă şi contagioasă

Antrax-ul este o boală infecţioasă şi contagioasă (la animale şi la oameni) manifestată prin abcese pulmonare, gastrointestinale şi cutanate.
Popular se mai numeşte buba neagră, cărbune sau dalac. Bacteria care stă la baza bolii se numeşte “Bacillus anthracis”.

Acest microb ce provoacă antrax-ul se găseşte şi la oameni şi la animale. Pentru acestea este aproape întotdeauna fatal. Animalele contactează boala din apa contaminată pe care o beau.
Solul în care se găseşte lichidul găzduieşte organismul pentru mai multi ani. Produsele animaliere cum ar fi oase, piei, păr sau blană rămân grav contaminate şi după moartea gazdei.

Această proprietate a bolii este posibilă datorită sporilor, particule mici şi inactive ale bacteriei care dau posibilitatea bolii să supravieţuiască pentru o perioadă mai lungă de timp în condiţii diverse.

Antrax-ul se găseşte atât la animalele salbatice cât şi la cele domestice, în special ierbivore, cum ar fi vite ,oi, cai, capre. Carnivorele sunt afectate ocazional, cum ar fi porcii sau bursucii, prin consumarea cadavrelor infectate ale altor animale.

Numele bacteriei şi al bolii infecţioase îşi are originea de la cuvântul grecesc “cărbune”, pentru că cea mai comună caracteristică a antrax-ului este buba de culoarea cărbunelui negru. În timpul anilor 1880 în Anglia şi Germania boala era cunoscută sub numele de “boala lucrătorilor de prelucrare a lânii” şi respectiv “boala lucrătorilor de piei”, deoarece spori ai bacteriei erau prezenţi în pielea sau în lâna animalelor în fabrici de prelucrare a fibrelor.

Bacteria Bacillus antracis a fost clasificată ca fiind un gram-pozitiv, spori care alcătuiesc bacteria la contactul cu oxigenul. Este capabilă să se înmulţească. Cultura sporilor de antrax la 37 º C demonstrează că pentru fiecare bacterie corespunde câte un spor, adus în centrul celulei în aproximativ 12-24 ore. Formarea sporilor este mai înceată la temperaturi joase.

Aceştia au de la 4 la 8 microni lungime şi de la 1 la 1.5 microni înălţime. Sporii bacteriei se mai numesc celule vegetale sau endospori şi sunt cunoscuţi ca fiind cei mai durabili şi rezistenţi dintre cei produşi în natură.

Istoria antraxului
Antraxul a fost cunoscut înca din antichităţi ca o boală care produce epizootii pustiitoare printre animale, transmiţându-se şi la om. Este originar probabil, din sudul Asiei.

În Europa, antraxul a căpătat o răspândire mare prin sec. XVI, impunându-se luarea de măsuri care au fost elaborate prima oară la Veneţia (1596) şi constau în linii mari, din carantină şi izolarea animalelor bolnave. Descrieri exacte ale bolii au fost făcute în sec. XVIII în Rusia şi Franţa. În 1792, Gamaleia a semnalat transmiterea bolii prin insectele hematofage.

Etiologia bacteriană a bolii a fost întrevăzută de Devaine (Franta 1860), Pollender (Germania 1855), Brauell (Rusia 1857), Delafond (1860), dar abia în 1876, R.Koch şi L.Pasteurin în acelaşi timp şi independent unul de altul, au izolat bacilul antraxului şi au reprodus boala experimental cu ajutorul culturilor. R.Koch a pus în evidenţă proprietatea bacilului de a sporula în mediul exterior iar L.Pasteur şi Jouber studiază circulaţia sporilor în sol. În 1881, Pasteur împreună cu Chamberland şi Roux, prepară primul vaccin anticărbunos, făcând celebra demonstraţie de la Pouilly de Fort.

În 1882, Tencovschi prepară primul vaccin sporulat.

În ţara noastră, primele documente scrise despre antrax, datează din 1808 şi cuprind măsuri sanitar veterinare aplicate în judeţul Ilfov. După această dată au apărut diverse semnalări şi descrieri ale bolii. În 1902, Motas face un studiu al bolilor infecţioase pentru perioada 1889-1900, în care ne arată că antraxul există în majoritatea judeţelor.

Răspândire geografică
Antraxul este răspândit în aproape toate ţările lumii dar frecvenţa este variabilă şi dependentă în special de climă. Răspândirea bolii este mai mică în ţările cu climă rece din cauza condiţiilor nefavorabile pentru sporulare, acest proces fiind slab la 20°C şi încetând complet sub 14°C. În zonele cu climă temperată sau caldă, antraxul este mai des întâlnit.

În Europa, în trecut, antraxul a cunoscut o mare răspandire şi a produs mari pierderi, dar în prezent, pierderile produse de antrax sunt în continuă scădere. Scăderea frecvenţei apariţiei de antrax se explică prin extinderea vaccinarilor anticărbunoase şi prin aplicarea mai severă a măsurilor sanitare veterinare privind în special distrugerea cadavrelor.

În ţara noastră, antraxul a avut o mare răspândire în trecut din cauza insuficienţei organizării veterinare care a avut ca urmare neglijarea celor mai elementare măsuri de profilaxie referitoare mai ales la distrugerea cadavrelor care erau lăsate pradă animalelor carnivore, creându-se astfel focare permanente de infecţie.

Începând cu anul 1908 s-au introdus vaccinările anticărbunoase, dar boala s-a răspândit totuşi. Astfel, (dupa Ciuca ) în 1908 au fost 447 cazuri de antrax, în 1910, 558 cazuri, în 1912, 1083 cazuri, în 1915, 724 cazuri, în 1936 (dupa Lupa) 2417 cazuri iar în 1938, 16221 cazuri.

În timpul de faţă, în urma introducerii în practică a vaccinului preparat de Stamatin şi Isopescu şi a luării unor măsuri planificate de combatere, antraxul apare numai sub formă de cazuri sporadice.