Ciobanii din Mărginimea Sibiului nu-şi mai duc vara oile pe munte

Au apus vremurile când ciobanii rătăceau prin munţi orientându-se după Calea Lactee. De ceva timp, turmele sunt aşezate la şes, sub încremenirea glaciară a Stelei Polare.

Transhumanţa nu-şi mai găseşte rostul şi nici scopul final. Parcă mai mult ca oricând, oieritul a îngheţat, ieşind încet-încet din regulile consfinţite de mii de ani, izgonit din sfera tradiţiei moştenite din tată-n fiu. Bulversaţi de normele impuse, sărăciţi de o piaţă fără putere de cumpărare şi blestemaţi cu seceta care pârjoleşte iarba şi fâneţurile, mulţi dintre oieri sunt gata să renunţe şi să se orienteze spre alte meserii.


Ioan Bogdan (36 de ani), din Şura Mică, se trage dintr-o familie de ciobani care de sute de ani face oierit. Şi-a luat nevastă o ciobăniţă, însă pe cei doi feciori ai săi nu-i mai îndeamnă să-i calce pe urme.

Spune că oieritul nu mai are viitor. În afară de el nimeni nu ştie câte oi are, căci „anii, banii şi mândruţele nu se spun”, afirmă şugubăţ. A închiriat un teren la Şura Mică şi de ani buni îşi ţine oile la şes. A avut trei ciobani la stână, acum însă mai are doi, căci unul dintre ei s-a învoit pentru două zile şi dus a fost.

Citeste mai mult in Adevarul