Criterii de stabilire a dozelor de fertilizare a solului

Din punct de vedere practic este importantă cunoaşterea cantităţilor de îngrăşăminte ce trebuie aplicate solului în scopul satisfacerii cerinţelor biologice ale speciilor de plante cultivate. Operaţia este dificilă, fiind afectată de o mare incertitudine datorită multitudinii factorilor de vegetaţie ce se intercondiţionează în procesul formării compuşilor organici din plantă, a creşterii acesteia in general.
Bioconversia energiei solare în energie chimică utilizabilă de către om şi animale depinde pe de o parte de factorii endogeni ai plantei, pe de altă parte de factorii exogeni ai acesteia. În stabilirea dozelor şi a formelor de îngrăşăminte utilizabile, rolul esenţial îl au însuşirile plantei, apoi însuşirile fizico-chimice ale solului, condiţiile de climă, tehnologiile de cultivare a solului etc.

Însuşirile speciei se referă la valoarea biologică a produsului principal obţinut, cantităţile de elemente minerale indepărtate o dată cu recolta, însuşirile de solubilizare şi de absorbţie a elementelor nutritive din compuşii minerali existenţi în sol sau de fixare biochimică a azotului molecular din atmosferă prin simbioza cu microorganisme specifice.
Factorul sol prezintă importanţă prin însuşirile sale chimice şi fizice. Însuşirile chimice se referă la conţinutul total de substanţe nutritive, la formele accesibile plantelor, la rapoartele dintre diversele specii de elemente, la anumiţi indici de care depinde dezvoltarea plantelor (insuşirile fizice privesc umiditatea aeraţia, textura etc. )

Din punct de vedere al dozei aplicabile pe teren, trebuie să se ţină seama şi de factorii secundari, cu implicaţii majore în dezvoltarea plantelor şi valorificarea de către acestea a îngrăşămintelor aplicate solului: cultura premergătoare, aplicarea îngăşămintelor oraganice la cultura actuală sau al cele din anii precendenţi, condiţiile pluviometrice din timpul iernii sau din timpul vegetaţiei, abaterile de la temperatura atmosferică medie, remanenţa îngrăşămintelor chimice aplicate în anii precedenţii. Astfel, cerealele cultivate după speciile leguminoase oferă producţii ridicate la doze mici de îngrăşăminte chimce cu azot. Datorită azotului fixat bilogic pe rădăcinile speciilor leguminoase.

Îngrăşămintele organice eliberează lent azotul şi fosforul, pe măsura mineralizărilor biochimice, efectul ca îngrăşământ extinzându-se pe cel puţin trei ani, funcţie de doza aplicată. În anii secetoşi valorifcarea îngrăşămintelor chimice este inferioră celei din anii normali sau nu precipitaţii multe. Irigaţia presupune folosorea unei doze mai mari de îngrăşăminte. În fine, tehnologiile de lucrare a solului, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, pot avea implicaţii asupra mărimii coeficientului de valorificare a substanţei active din îngrăşământ.

Sporul de recoltă ce se obţine în urma aplicării unor doze crescânde dintr-un element nutritiv, devine din ce în ce mai mic pe măsura creşterii dozei, ajungându-se la un moment dat la aplatizarea curbei producţii asta înseamnă ca venitul net specific ce revine la un leu cheltuit cu îngrăşămintele aplicate solului scade o data cu creşterea dozei.

Venitul net este un indicator important în dimensionarea dozei de îngrăşământ ca de altfel şi venitul net total obţinut la hectar prin aplicarea îngrăşămintelor. În stabilirea dozei se poate opta pentru aplicarea unei doze maxime de îngrăşământ sau pentru stabilirea unei doze care să corespundă optimului din punc de veder economic.

Alegrea uneia dintre cele două alternative depinde de felul culturii şi de faptul dacă fermierul dispune de cantităţi satisfăcătoare de îngrăşăminte pentru obtţinerea maximului spor de recolta. Când ferma nu dispune de suficinte îngrăşăminte pentru aplicarea unor doze maxime, este mai avantajoasă aplicarea unor doze moderate la toate culturile şi nu la una sau la unele din asolament, deoarece sporul de recoltă şi beneficul obţinut sunt mai mici. Cercetarea pedologică şi agrochimică recomandă în general două alternative de stabilire a dozelor de îngrăşăminte:

pentru niveluri optime din punct de vedere economic ceea ce înseamă un venit net maxim la hectar, cheltuielile cu fertilizarea reprezentând peste 10% din totalul cheltuielilor tehnologice;
pentru niveluri optime experimentale, când costul fertilizării reprezintă sub 10% din cheltuielile tehnologice.
În ambele alternative recolta scontată urmează să se stabilească pe baza potenţialului productiv al solului cât şi al stării de fertilitate al acestuia făcut prin lucrările de cartare agrochimică şi de bonitare. Pe măsura creşterii conţinutului solului în forme accesibile dintr-un anumit element, se micşorează mărimea dozei aplicate ca îngrăşământ.

Experimental s-au stabilit niveluri optime şi niveluri maxime din diverse elemente nutritive existente în sol. Prin urmare această componentă numită SOL are un element hotărâtor în dimensionarea dozelor de îngrăşăminte.

Autor: ing. Vasile Toma