Mâine Biserica Ortodoxă sărbătoreşte naşterea Domnului

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte mâine, 25 decembrie, Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Deasupra acestui loc străjuieşte de peste 1600 de ani, Biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena.
Naşterea Domnului, Praznic împărătesc cu dată fixă, numită în tradiţie şi Crăciunul, este sărbătoarea anuală a naşterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos.

Sărbătoarea Naşterii Domnului, deşi nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paştelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârşitul secolului III, când – după o tradiţie consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului. La început era deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşte¬rea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Evan¬ghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Ro¬mei) Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!...“).

În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi bo¬tezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).
De fapt însă, atât în Orient cât şi în Occident Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie. Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375 apoi la Constantinopol în anul 379.

Peste câţiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, şi la Antiohia, după cum dovedeşte Omilia la Naşterea Domnului, ţinută la Antiohia de Sf. Ioan Gură de Aur în 380. În Constituţiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârşitul secolului IV, Naşterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIII, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei. Cu timpul, şi anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creştinătatea răsăriteană.

La fixarea zilei de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii Domnului, s-a avut în vedere probabil şi faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstiţiului de iarnă (22—23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naştere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului şi a întunericului,(Ziua de naştere a Soarelui nebiruit), pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopţile să scadă. Opinia generală a liturgiştilor şi istoricilor apuseni, după cum menţionează pr. prof. dr. Ene Branişte în „Liturgica Generală”, este că ziua de naştere a zeului Mitra (sărbătoare in¬trodusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naştere a Mântuitorului , Care fusese numit de prooroci «Soarele Dreptăţii» (Maleahi IV, 2) şi «Răsăritul cel de sus» (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 şi Troparul Naşterii Domnului) şi pe Care bătrânul Simeon îl numise «Lumină spre descoperirea neamurilor» (Luca II. 32). Este însă posibil ea adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creştină a Naşterii Mântuitorului Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbă¬toarea creştină, mai veche.

Termenul Crăciun a primit mai multe explicaţii etimologice, fiind dedus fie de la un cuvânt autohton, ce numea trunchiul de brad ars pe vatră în cea mai lungă noapte a anului sau în cea de 24 spre 25 decembrie, pentru a rechema puterea soarelui, un ritual practicat de numeroase populaţii indoeuropene, fie, în exegeza recentă, raportat la un latinesc creationem „creaţie“, cu referire la naşterea lui Iisus Hristos. Dar este uşor de admis că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste vechiul obicei antecreştin.

O dovadă în această ordine de idei o constituie faptul că ortodoxia a acceptat destul de târziu şi cu unele rezerve termenul Crăciun pentru Naşterea Domnului, numită în limba veche prin formula Născutul (informaţii bogate în Dicţionarul Academiei). Avem, în această privinţă, mărturia scrierilor unor importanţi clerici; astfel este numită, de exemplu, sărbătoarea creştină în Cazania mitropolitului Varlaam (1643): „Cum aţi auzit la Născut de împăraţii şi de filosofii aceia că nu se întoarseră să spuie lui Irod…“; sau la mitropolitul Dosoftei, în Viaţa şi petreacerea svinţilor (1682): „Era atuncea Născutul Domnului Hristos“.

Acelaşi termen apare şi la cronicarii moldoveni; o bătălie cu tătarii este datată de Grigore Ureche „pre câşlegile Născutului“, iar la Nicolae Costin găsim enunţul „cântă beserica noastră în sara Născutului“. Însă termenul apare şi într-un colind publicat de Alexiu Viciu: „Ce sară e astă-sară? / Domnului, Doamne, / Da-i sara Născutului, / Că s-a născut un fiu sfânt, / Fiul sfânt pe-acest pământ“ (Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914).

În legătură cu acest termen, să ne amintim şi de un alt derivat de la verbul (a) naşte, substantivul născătoare, prezent în sintagma prin care, în textele bisericeşti, este numită Maica Domnului, ca, de exemplu, într-o rugăciune care este intitulată „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu“.

Suntem obişnuiţi cu antroponimele Crăciun, Crăciunescu, Crăciunel, Crăciunaş, Crăciunoaia etc., dar, paralel, semnalăm faptul că şi termenul pe care îl discutăm a fost folosit ca nume de botez, Născutul, consemnat de N. A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc (Bucureşti, 1963); aşadar, ne aflăm în prezenţa unui perfect corespondent al franţuzescului Noël (< lat. Natalis Christi), situaţie ce deschide o fereastră spre mentalul denominativ creştin de dinaintea Marii Schisme (1054).

Profeţii legate de Naşterea Domnului

Naşterea Mântuitorului Hristos este dovada veşnică, nezdruncinată a îngrijirii lui Dumnezeu de lume. Nădejdea mântuirii şi a venirii Răscumpărătorului făgăduit n-a încetat nici o clipă de la Adam până la Hristos. Ea a dăinuit de-a lungul veacurilor prin cei ce au „preînchipuit” pe Hristos, prin prooroci şi prin toţi binevestitorii mântuirii prin Hristos.

Moise de pildă, închipuie pe Hristos. El a scăpat pe Evrei din robia Egiptului, trecându-i prin Marea Roşie, Mântuitorul Hristos a izbăvit lumea din robia păcatului prin baia botezului trecând-o la viaţa Darului.

Şarpele de aramă înălţat de Moise (Numeri XXI, 8) preînchipuie pe Mântuitorul înălţat pe cruce (Ioan II, 14). Acela îi vindeca de muşcăturile cele înveninate. Mântuitorul a vindecat pe toţi de rănile păcatului.

Mana din pustie (Exod XVI, 35) şi piatra în care Moise lovind cu toiagul a ţâşnit izvor de apă poporului însetat (Exod XVII, 6) preînchipuie pe Domnul Hristos, căci din Ei izvorăsc daruri dătătoare de viaţă; Hristos dăruieşte apa cea vie. Nu numai samarinencei la fântâna lui Iacob (Ioan IV, 14), ci tuturor oamenilor.

Mielul pascal închipuie pe Mielul lui Dumnezeu 'Cel ce ridică pă¬catul lumii' (Ioan I, 29) prin jertfirea Sa. Vechiul Testament este plin de astfel de asemănări.

În al doilea rând vin proorocii. Ei au vestit mântuirea prin Hris¬tos. Misiunea proorocilor cuprinde în sine revelaţia dumnezeiască. Iacob a binecuvântat pe fiul său Iuda, spunând: 'Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din coapsele lui, până vor veni cele gătite lui şi acela va fi aşteptarea neamurilor' (Facere 40, 10).

Balaam a proorocit: 'Răsări-va o stea din Iacob şi se va scula un om din Israil şi va zdrobi pe domnii lui Moav şi va prăda pe toţi feciorii lui Sit' (Numeri XXIV, 17).

Însuşi Moise a spus: „Prooroc din fraţii tăi ca pe mine va scula ţie Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultaţi” (Deuteronom XVIII, 15).

Daniil a prezis timpul naşterii Mântuitorului arătând că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a templului din Ierusalim până la venirea lui Hristos vor fi 490 de ani: 'Şaptezeci de săptămâni s-au tăiat peste poporul tău şi peste cetatea cea sfântă ca să se sfârşească păcatul şi să se pecetluiască păcatele şi să se şteargă fărădelegile şi să se curăţească nedreptăţile şi să se aducă dreptate veşnică şi să se pecetluiască vedenia proorocul şi să se ungă Sfântul sfinţilor' (Daniil IX, 24).

Proorocul Isaia a vestit tuturor: „Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesse şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni peste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe” (Isaia XI, 1-2).

Ieremia îl numeşte: „Domnul - dreptatea noastră (Ieremia XXIII, 6). Miheia arată că locul naşterii Sale va fi Betleem: „Şi tu Betleeme Efrata, mic eşti intre miile lui Iuda, din tine va ieşi povăţuitor peste Israel, iar obârşia lui este dintru început, din zilele veacului” (Miheia V, 1).

Isaia a spus că se va naşte din fecioară şi Îl numeşte Dumnezeu: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII. 14). Mai departe spune că va fi Dumnezeu şi om: „Căci prunc s-a născut nouă, un fiu s-a dat nouă, a cărui stăpânire e pe umărul lui şi se cheamă numele lui: înger de mare sfat, sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, părinte al veacului ce va să fie” (Isaia IX. 5). Despre stăpânirea Lui, a adăugat: „Şi mare va fi stăpânirea lui şi pacea lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca s-o întărească şi să o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până în veac” (Isaia IX, 6).

Proorocul Osea a spus că: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea XI, 1).

Minunile Mântuitorului sunt arătate de Isaia, zicând: „Întăriţi-vă voi mâini slabe şi genunchi slăbănogi prindeţi putere ziceţi celor slabi la inimi şi la cuget: întăriţi-vă şi nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru. Cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti, că El va veni şi ne va mântui”.

Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; căci izvoare de apă vor curge în pustie şi râuleţe în pământ însetat' (Isaia XXXV, 3-6).

Păgânii aşteptau pe Mesia

Dar nu numai poporul ales, ci şi păgânii aşteptau pe Mesia, fie datorită răspândirii iudeilor în toate părţile, fie prin păstrarea unei vechi tradiţii. Astfel printre zeităţile Egiptului era un zeu Hermes pe care caldeenii îl numeau mântuitorul oamenilor. Învăţaţii au aflat în istorie şi scrierile popoarelor vechi o mulţime de cugetări care dovedesc o aşteptare universală a lui Mesia. Aceasta, nu numai la egipteni, fenicieni, caldeeni şi perşi, ci şi la arabi, chinezi, japonezi, mexicani şi la celelalte popoare din lumea nouă.

Cu 550 ani înainte de Hristos, filozoful Confucius întemeietorul religiei de stat din China îl numeşte „Doritul naţiunilor, Sfântul care va putea să se compare cu Dumnezeu”. Filozoful Platon († 347 î.Hr.) spune „cel ce trebuie să ne mântuiască învăţându-ne adevărata învăţătură şi datoriile ce avem faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Marcus Tullius Cicero, mare filozof, orator şi om de stat roman (106-43) îl numeşte: „Stăpânul tuturor, Monarhul suveran, Dumnezeu, a cărui lege, una, veşnică neschimbată, va domni peste toate popoarele şi în toate vremurile”.

Cornelius Tacitus (85-120) în Istoria Romană (cartea V, cap. 13) şi Suetonius Tranquillus (70-160) în Vita Vespasiani (cap. IV) ca şi cărţile Sybiline vorbesc despre o veche idee răspândită în Răsărit cu privire la „naşterea Celui dorit al neamurilor”.

Vergilius Publius Mario (70-22 î.Hr.) marele poet roman, călăuzindu-se de informaţiile Cărţilor Sybiline vesteşte naşterea foarte apropiată a unui „Copil minune”. Şi aceasta, cu 49 de ani înainte de Hristos.

Atât de temeinică era aşteptarea unui Mântuitor în lumea veche păgână încât grecii chiar îi păstrau loc între zeii lor.

Sfântul Apostol Pavel le-a spus atenienilor în cuvântarea sa ţinută în Areopag: „Bărbaţi atenieni, voi sunteţi în ochii mei, după toate câte văd, deosebit de cucernici. Căci străbătând oraşul vostru şi privind la ce vă închinaţi voi, am aflat şi un altar pe care scrie: Necunoscutului Dumnezeu. Deci eu vă vestesc vouă pe cine voi cinstiţi fără să-l ştiţi” (Fapte Ap. XVII, 22-23)

Iată deci, câteva - numai câteva - din dovezile pe care se sprijină nădej¬dile de mântuire împlinite prin Naşterea Domnului.

Este firească marea bucurie a omenirii care cântă: „Astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut'... Astfel înţelegem şi dumnezeiescul imn cântat de îngeri şi oameni: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună voire” (Luca II, 14). Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin Tine Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat'...
Taina aceasta s-a descoperit lumii când a venit plinirea vremii.

Omenirea a fost înştiinţată de aceasta la 25 martie 748 de la întemeierea Romei. Sfântul Arhanghel Gavriil a binevestit apropierea mântuirii. El a arătat misiunea Mântuitorului Hristos în lume ca Fiu al lui Dumnezeu, când a spus Sfintei Fecioare: „Nu te teme Marie căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei zămisli în sânul Tău şi vei naşte un fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema; şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul, părintelui său David. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit' (Luca I, 30-33).

Cuvintele îngerului încununează arătările proorocilor. El încredinţează lumea că însuşi Dumnezeu a grăit prin glasul acestora şi că cele spuse de ei s-au împlinit întru totul. Aceasta este marea bucurie prăznuită astăzi de neamul creştinesc. Pentru noi s-a născut prunc tânăr. Dumnezeu cel mai-nainte de veci.

Evanghelistul Luca pune în centrul istorisirii sale despre naşterea Mântuitorului persoana Fecioarei Maria. El aminteşte de venirea Îngerului Gavriil la o fecioară din Nazaret, logodită cu un bărbat pe nume Iosif. Numele fecioarei era Maria, care în ebraică înseamnă „Desăvârşita”. Părinţii Fecioarei Maria erau Ioachim şi Ana, aceştia lăsând-o pe fiica lor la Templu, începând cu vârsta de trei ani. Astfel, Maria a rămas la Templul din Ierusalim până la 12 ani, vârsta la care fetele trebuiau, după tradiţia iudaică, să se căsătorească. Preoţii de la Templu, ştiind că fata nu mai putea sta aici după vârsta de 12 ani, dar cunoscând sfinţenia vieţii ei, au hotărât să o dea spre logodnă unui om mai vârstnic, pentru ca, în felul acesta, tânăra să-şi păstreze fecioria. Sfântul Maxim Mărturisitorul exprimă foarte frumos momentul alegerii lui Iosif drept viitor logodnic al Mariei. După relatarea acestuia, Iosif, care avea atunci peste 70 de ani, ar fi fost ales dintr-un număr de 12 bărbaţi, care au primit 12 toiege. La rugăciunile preoţilor de la Templu, toiagul lui Iosif a înflorit precum odinioară cel al lui Aaron. În acest fel au ştiut care dintre ei era vrednic a se logodi cu Maria. Luca vorbeşte despre plecarea Mariei şi a lui Iosif din cetatea Nazaretului în Bethleem, în urma poruncii lui Cezar August de a se face un recensământ general, astfel că toată lumea era constrânsă să meargă în cetatea strămoşilor pentru a se înregistra: „ În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece”.

De menţionat că în anul 747 toate oraşele şi satele din Iudeea au fost înştiinţate de porunca împăratului August, ca fiecare iudeu să se înscrie in locul de naştere al părinţilor săi. Quirinius de care aminteşte Sfântul Evanghelist Luca, este Publius Suplicius Quirinius, o mare personalitate, întărit de împărat cu depline puteri. După nouă ani a ajuns guvernator în Siria. Romanii se fereau să înrăutăţească legăturile dintre ei şi Iudei; se fereau să-i jignească, deşi realitatea era cu totul alta. Ei îmbrobodeau o stăpânire apăsătoare m forme de prietenie politicoasă...

Diplomaţia cancelariei romane era foarte mlădioasă. Stăpânirea ro¬mană statornicită in Iudeea în anul 63 înainte de Hristos n-a urmărit să lipsească poporul evreu de întreaga lui independenţă. In timpul lui Irod de pildă, fiii lui Israil îşi păstrau un fel de autonomie care le îngăduia să-şi ţină religia părinţilor şi să-şi prăznuiască la templul din Ierusalim toate sărbătorile, ceremoniile şi obiceiurile moştenite din strămoşi.

Recensământul din Iudeea trebuia să se facă ţinând seama de vechea stare a poporului evreu împărţit in triburi, astfel că fiecare om trebuia să se înscrie nu în locul unde se afla, ci în cetatea de baştină a fiecăruia, adică în locul din care se trăgea. Prin această măsură, politica romană se mlădii după obiceiurile locale ale tradiţionaliştilor iudei. Trimiterea lui Quirinius în Iudeea era o amabilitate, o tactică iscusită, ca să nu atingă nici mândria lui Irod, nici şovinismul poporului.

Sfânta Fecioară cobora din David prin tatăl său Heli (Ioachim) şi din Aaron prin mama sa Ana. Dar vitregia timpului şi o mulţime de nenorociri personale pe care noi nu le cunoaştem, aruncase această familie de obârşie regească şi preoţească in sărăcia cea mai adâncă. Ea părăsise Betleemul cetatea lui David - locul de obârşie - fie pe timpul reîntoarcerii din robi Babilonului, fie mai târziu, in momentul în care Irod urcând la tron îşi puse, în gând să distrugă rămăşiţele vechilor regi ai lui Israel începînd cu neamul Macabeilor, fără să ştie precis pentru ce.

Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Oraşul este aşezat la 80 km spre miază-noapte de Ierusalim, la 32 km spre apus de Tiberiada şi la aproape aceeaşi distanţă de marea Galileii şi de muntele Tabor. Oraşul pare suspendat de coastele unui munte, într-un desiş de rodii, smochini şi cactuşi. S-ar putea spune un cuib de verdeaţă pe o înălţime. Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Matei îl prezintă pe Iosif ca figura centrală în începutul Evangheliei sale.

Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Acum însă, toate casele erau pline mai ales de cei cu bani. Nu era uşor pentru tâmplarul Iosif să-şi găsească, loc de găzduit. Cu toate stăruinţele, n-a izbutit. De aceea s-a îndreptat spre marginea oraşului. Un gând lăuntric îl mâna într-acolo. Era o poruncă de sus pentru împlinirea planurilor dumnezeieşti, vestite prin prooroci.

La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi, i-a sosit ceasul Sfintei Fecioare şi s-a oprit. 'Ei zăriră o peşteră care slujea drept staul de vite, o scufundătură cu un acoperiş mic în faţă, în felul acela pe care le construiesc şi azi Arabii şi care sunt atât de multe în Orient. Se adăpostiseră acolo şi acolo, în sărăcia cea mai desăvârşită, Maria adu Copilul Său pe lume.

Sfântul Evanghelist Luca şi-a scris evanghelia când Sfânta Fecioară încă mai trăia. El a fost în preajma ei şi multe din cele istorisite le-a ştiut chiar de la dânsa. Sfântul Luca medicul, deci un om de ştiinţă pozitiv ne încredinţează de marea minune a întrupării Fiului lui Dumnezeu, de îngerul Domnului care s-a arătat ciobanilor zicându-le 'Nu vă temeţi, că iată vestesc vouă bucurie mare care va fi la tot norodul, că S-a născut vouă astăzi Mântuitorul, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi aceasta va fi vouă semn: afla-veţi un Prunc înfăşat, culcat, în iesle' (Luca II, 10-12).

Doctorul şi evanghelistul Luca istoriseşte că 'Îndată şi-a făcut împre¬ună cu îngerul mulţime de oaste cerească lăudând pre Dumnezeu şi zicând: 'Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire' (Luca II. 13-14).

De asemenea, Sfântul Evanghelist Matei prezintă momentul Minunii din Betleemul Iudeii: Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: 'Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu'. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.

În relatarea de la Matei, vedem cum un înger al Domnului vine noaptea, în vis, cu scopul de a-i risipi îndoielile lui Iosif care văzuse că Maria era însărcinată, dar nu ştia că ceea ce are „în pântece este de la Duhul Sfânt“. În acest sens, el dorea să o lase în ascuns, fapt pentru care Evanghelistul îl numeşte drept, întrucât Iosif era dornic de a observa legea. Dreptatea sa era asociată deciziei de a nu-şi expune soţia; era în puterea sa să strice contractul, semnând o declaraţie în prezenţa martorilor, dar fără a face publice motivele. În urma visului pe care-l are, Iosif se hotărăşte să ia la sine pe Maria, logodnica sa, înţelegând că ceea ce se află în pântecele ei este de la Duhul Sfânt. Totodată, îngerul îi vesteşte că numele pruncului va fi Iisus, ceea ce se traduce prin „Iahve este mântuirea”.

Sfântul Evanghelist Matei mai istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie... de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pen¬tru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de prooroci: “Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: 'Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel'. Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: 'Din Egipt am chemat pe Fiul Meu'. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi”.
Astfel, chiar dacă S-a născut în circumstanţe umile şi fără ospitalitate, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, va dărui lumii întreaga Sa ospitalitate. Se pare că în momentul în care Fecioara Maria Îl năştea în ieslea necuvântătoarelor pe Împăratul tuturor, „iată magi de la Răsărit au venit în Ierusalim“. Iniţial, termenul de „mag“ desemna clasa cultă sacerdotală a perşilor, mai apoi ajungând să desemneze orice persoană expertă în ştiinţe şi forţe oculte. Pentru faptul că Matei menţionează „steaua“, arată că ei sunt numiţi magi pentru că sunt foarte buni cunoscători de astrologie. Evanghelistul nu ne spune altceva cu privire la ei. Dintr-un manuscris grecesc din secolul al VI-lea, aflat în Alexandria, aflăm că numele lor erau: Caspar (sau Gaspar), Melchior şi Balthasar, deşi aflăm şi alte nume oarecum apropiate de acestea mai ales în Biserica Siriacă. Faptul că vin din Răsărit ne face să ne gândim că locul de origine al lor era Mesopotamia, patria astrologiei în lumea greacă. Cei trei magi ajung la Ierusalim şi întreabă despre locul unde S-a născut regele iudeilor. Speriat că cineva ar putea să-i ia tronul, Irod îi cheamă la el pe magi, spunându-le să meargă să-L găsească pe noul rege şi să-i dea de veste şi lui pentru a I se închina. Urmărind steaua, magii au ajuns în Bethleem, unde steaua a stătut deasupra locului unde Se născuse Iisus. Aici au aflat pe „Prunc şi pe Maria, mama Lui“, s-au închinat Lui şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Luând poruncă în vis, ei s-au întors pe altă cale în ţara lor, pentru a nu se mai întâlni cu Irod. Trebuie amintit aici că Matei nu spune câţi magi au venit, numărul de trei fiind fixat datorită darurilor aduse Mântuitorului Hristos. În ceea ce priveşte referinţa cu privire la „steaua Sa“, putem spune că e imposibil de identificat un anume corp ceresc cu steaua de la Betleem, deşi de-a lungul timpului s-au dat mai mult ipoteze privind această stea (o posibilă conjuncţie a lui Jupiter cu Saturn). Sfântul Evanghelist Matei spune că cei trei magi aduc drept daruri aur, smirnă şi tămâie. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste daruri ca fiind modul magilor de a arăta că-L consideră pe Iisus nu doar un rege, dar şi Dumnezeu. De asemenea, darurile aduse de ei vor să sublinieze diferenţa dintre popoarele din vechea Mesopotamie şi evreii, care aduceau drept daruri oi. Imnografia creştină prezintă semnificaţia acestor daruri astfel: Pruncului I s-a adus aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui arhiereu care urma să moară pentru întreaga omenire. După ce magii pleacă din Bethleem, Iosif primeşte din nou, în vis, vizita îngerului care-i spune să ia pe Prunc şi pe Mama Lui şi să meargă în Egipt. Iosif a făcut aceasta, ei rămânând aici până la moartea lui Irod. Date despre această perioadă a vieţii celor trei nu avem. După moartea lui Irod, cei trei se întorc în Israel, stabilindu-se în Nazaret, la porunca primită de la înger, în vis. Observând că magii nu s-au mai întors să-i dea de veste, Irod a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii din Bethleem şi din împrejurimi, de doi ani şi mai mici, împlinindu-se în acest fel o altă profeţie a proorocului Ieremia. În afară de Evanghelistul Matei, nici un alt evanghelist nu aminteşte despre tragicul episod al uciderii pruncilor. Totodată, nici o parte a literaturii canonice sau profane aparţinând acelei perioade nu aminteşte de aceasta, în afară de „Protoevanghelia lui Iacov“. Diferenţe există şi în ceea ce priveşte numărul copiilor ucişi: în calendarele bizantine este trecut numărul de 14.000, în cele siriace 64.000, iar unii istorici moderni vorbesc de până la 100 de prunci ucişi. Cu toate acestea, o acţiune atât de iresponsabilă stă în armonie cu caracterul lui Irod, aşa cum este descris de Iosif Flaviu. Iosif îl descrie pe Irod ca fiind patologic obsedat de puterea sa - unii membri ai familiei proprii au fost ucişi chiar de el (este vorba de doi dintre fii săi) pentru că erau suspectaţi că atentează împotriva puterii sale. Biserica Ortodoxă îi serbează pe aceşti sfinţi ucişi din porunca lui Irod pe data de 29 decembrie. Dacă Evanghelistul Matei încearcă să arate că primii care I s-au închinat Pruncului au fost cei din alte neamuri, respectiv magii, Sfântul Luca subliniază că evreii, prin păstorii de pe câmp, au fost primii care au adus daruri de închinăciune Mântuitorului Hristos. Luca aminteşte în capitolul al doilea din Evanghelia sa că în ţinutul Bethleemului erau păstori care făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. La aceştia a venit îngerul, spunându-le: „Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David“, dându-le şi semne pentru a-L recunoaşte: „Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle“ (Luca 2,12). După primirea acestor cuvinte, păstorii au văzut mulţime de îngerii lăudând pe Dumnezeu, iar apoi au mers şi s-au închinat Pruncului. Relatarea lui Luca are însă o semnificaţie mai profundă decât aceasta. Evanghelistul arată că cei deştepţi, cei care au căutat mii de ani aflarea locului unde Se va naşte Mesia, cei care s-au încrezut în puterea minţii lor şi în cercetarea stelelor, au fost depăşiţi de nişte simpli păstori. Aceştia din urmă au primit revelaţia naşterii Domnului direct de la îngeri; au avut în faţa lor o experienţă mult mai mare decât urmărirea unei stele.

Naşterea lui Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună“.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul îşi recapătă demnitatea originară

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David“, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu“.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiţie sine qua non naşterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul“.
Sfântul Matei numeşte Evanghelia sa „Cartea naşterii lui Iisus Hristos“, deşi aceasta nu istoriseşte numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă.

Naşterea lui Hristos, o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii şi ipostasul Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin care şi vecii i-a făcut. Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit şi cuvântător şi gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.“

„Cel necuprins Se vedea Prunc...“

Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.“ (…)

„Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti“.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.“

Lucrarea lui Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.“

Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare“, teologul confirmă, dar şi completează: „... până la Naşterea lui Hristos“. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea - Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu - Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.

De asemenea, privind la Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos vedem că aduce în faţa ochilor dialogul dintre cer şi pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era - adică Dumnezeu - şi S-a făcut ceea ce nu era - adică Om“, ca într-o horă cosmică ce slavosloveşte întru bucuria împărtăşirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.

Fundamentul canonic al iconografiei Naşterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt“, fiind om „drept şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns“. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeţia lui Isaia ce tulburase pe mulţi în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu“. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariţiei pe cer a unei stele neobişnuite, din Răsărit au sosit şi magii care, îndrumaţi către Betleem, au aflat Pruncul şi I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturiseşte despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei“. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul“ (Luca 2,1-20).

Icoana Naşterii este dominată de lumină

Dacă din punctul de vedere teologic centrul de greutate al praznicului îl constituie Pruncul care tocmai S-a născut, din punctul de vedere compoziţional este firesc ca în jurul Acestuia să fie organizată întreaga scenă iconografică, fapt pentru Care în centrul icoanei Naşterii se află peştera, a cărei iesle L-a adăpostit pe Împăratul lumii Care nu găsise loc în altă parte. În icoanele ortodoxe, întunericul nu există decât arareori, iar aceasta doar pentru a marca ostentativ lipsa luminii, dar în cea a Naşterii pata de întuneric ce hipnotizează privirea este simbolul întunericului în care zăcea omenirea în Legea veche, în cadrul căreia doar profeţii mai dăruiau o rază de lumină prin anunţarea izbăvirii viitoare: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci întunericul a-coperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.“ (Isaia, 60,1-3). Astfel, „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi“ (Isaia 9,1), fapt petrecut la venirea lui Mesia, când „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit“ (Mat. 4,16). Scutecele Pruncului, de un alb imaculat, contrastează cu fundalul întunecat, trimiţând către lumina ce răsărise, dar şi către giulgiul găsit de femeile mironosiţe şi de apostoli în mormântul Domnului, căci Naşterea anunţă Jertfa de pe Cruce şi Învierea: „Cu scutecele tale dezlegi legăturile greşelilor şi cu multa sărăcie pe toţi îi îmbogăţeşti, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăveşti pe oameni din dobitocia răutăţii, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de început“ (Utrenia dinaintea Naşterii Domnului, Cântarea a 9-a); „...prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat şi cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare“ (stihiră la Vecernia Naşterii Domnului).

Pântecele Mariei S-a făcut rai cuvântător

Alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, aşa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată şi neobişnuită, în care „cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu“. Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul - „că pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înţelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, şi nu vom muri ca Adam. Hristos Se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte“ (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Naşterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeţie a lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe“ (Is. 1, 3).

Contemplată de sus în jos, în icoana Naşterii pot fi distinse trei paliere, cel superior, ceresc, cel intermediar, în care cerul se pogoară şi se uneşte cu pământul, şi cel de jos, pământesc, toate trei gravitând în jurul Pruncului şi al Maicii Sale, pictaţi adesea mai mari decât restul personajelor, respectând astfel perspectiva ierarhică, tradiţională în iconografia bizantină. În partea superioară, din cerul sălăşluirii Sfintei Treimi izvorăşte raza stelei care a făcut cunoscut celor pregătiţi minunea: „În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule“ (Tropar la Vecernia Naşterii Domnului). Această rază, a cărei fermă verticalitate străbate cerurile pentru a ajunge pe pământ, este axis mundi, simbol şi prefigurare a Crucii care, înfiptă în pământul înroşit de sânge, avea să străbată drumul în sens invers, de la pământ la cer. În unele icoane raza se desparte în trei, o teofanie schiţată care subliniază faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt implicate în iconomia mântuirii. În planul superior al icoanei se află cetele îngereşti, reprezentări ale acelei mulţimi de oaste cerească care s-a arătat la Naştere, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ (Luca 2,13-14). O parte se închină Pruncului, cu mâinile acoperite în semn de respect, conform ritualului de la Curtea bizantină, o parte îşi împlinesc menirea de anghelos (desemnând pe cei care anunţă ceva, care duc oamenilor veştile bune legate de mântuire), comunicându-le păstorilor minunea.

Căci, după cum glăsuieşte Sfânta Evanghelie de la Luca, „în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David“ (Luca 2, 8-11). Păstorii, oameni simpli şi curaţi sufleteşte, au ajuns să-L vadă şi să se închine Pruncului înaintea magilor, ca o ilustrare a faptului că la Dumnezeu se ajunge mai repede pe calea inimii decât pe cea a calculelor complicate. Dar nici magii nu au fost lăsaţi deoparte, participând şi ei la acest mare şi îmbelşugat praznic al bucuriei, arătând astfel întregii lumi că la Dumnezeu pot ajunge şi neamurile, nu doar cei proveniţi din poporul ales: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!“ (Troparul sărbătorii Naşterii Domnului). Adesea, cei trei magi sunt reprezentaţi cu vârste deosebite, unul tânăr, altul de vârstă mijlocie iar al treilea bătrân, pentru „a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă şi de poziţie a oamenilor în societate“.

Îndoiala lui Iosif, drama întregii lumi

În planul inferior, cel pământesc, se află situaţi, de partea stângă, dreptul Iosif şi un bătrân cocârjat. Iosif nu apare pictat împreună cu Pruncul şi cu Maica Sa, ci separat, pentru a arăta că el este doar purtătorul de grijă al acelor doi, nefiind implicat în nici un fel în Naşterea care a avut loc. Cât priveşte personajul aflat în faţa sa, unii au văzut în el un simplu păstor, alţii chiar pe ispititorul întregii omeniri, diavolul, care i-a şoptit că „nu este posibilă o naştere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile naturii“. Îndoiala lui Iosif reprezintă, de fapt, drama întregii lumi, în special a celei contemporane, aflată în dificultatea de a crede înfăptuirea celor care la Dumnezeu sunt cu putinţă, iar la oameni nu. Dar imnografia praznicului ne dă mărturie asupra faptului că dreptul Iosif a depăşit această ispită: „La măreţia minunilor