Principii de bază în fertilizarea plantaţiilor pomicole

În România cele mai mari suprafeţe pomicole sunt înfiinţate cu pomi din speciile: măr, păr, gutui, prun, cais, piersic, cireş, vişin, nuc, castan, migdal, iar dintre speciile de arbuşti fructiferi întâlnim agrişul, coacăzul negru, coacăzul roşu, zmeurul. În mai multe zone se cultivă căpşunul. Pe lângă cerinţele comune faţă de factorii de mediu şi de nutriţie, aceste specii prezintă şi anumite particularităţi care trebuie cunoscute de către fermier şi luate în considerare atât la înfiinţarea plantaţiilor cât şi pe tot parcursul existenţei acesteia.
Nerespectarea tehnologiilor care să asigure condiţii specifice de nutriţie pentru pomii, arbuştii fructiferi şi căpşun, are ca efect obţinerea unor producţii scăzute atât cantitativ cât şi calitativ.

Datorită faptului că pomii rămân mai mulţi ani pe acelaşi teren, fertilizarea diferă de cea a plantelor anuale care beneficiază de efectul rotaţiei culturilor şi de efectul remanent al unor îngrăşăminte. Specific pomilor fructiferi este şi faptul că stochează sub forma unor compuşi organici, elemente nutritive (cum este azotul), pe care le utilizează în anul următor (la înflorire), sau în condiţii de carenţă în acelaşi an.

O altă particularitate a speciilor pomicole o constituie sistemul radicular profund (20-60 cm), care impune tehnologii ce asigură condiţii ca îngrăşămintele să ajungă în această zonă. Faptul că sistemul radicular al pomilor este bine dezvoltat, constituie un avantaj prin faptul că acesta controlează un volum mai mare de sol decât plantele anuale, ceea ce permite o mai bună aprovizionare a pomului cu elemente nutritive.

Pentru ca pomii să se poată dezvolta echilibrat şi să asigure o fructificare normală în fiecare an (să nu intre în periodicitate de rodire), este necesar să se urmărească stabilirea unui echilibru nutritiv între diferite elemente nutritive. Într-o plantaţie intensivă, acest echilibru se poate realiza prin planuri de fertilizare stabilite pe baza analizelor chimice ale solului şi plantei.


Mai multe detalii despre plantarea, ingrijirea si combaterea daunatorilor la alti pomi fructiferi gasiti aici


Dacă un pomicultor cunoaşte cerinţele speciei (şi chiar al soiului) faţă de elementele nutritive din sol pe parcursul vieţii pomului (pomi tineri sau pe rod) şi pe parcursul perioadei de vegetaţie (în diferite fenofaze), şi rolul fiecăruia dintre aceste elemente în viaţa plantelor, specificul interacţiunii fiecărui element la nivelul sol - plantă, dacă dispune de mijloacele necesare efectuării analizelor chimice de sol şi plantă, va avea posibilitatea de a alege formele, dozele şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor chimice şi organice corespunzătoare, de a întocmi planuri de fertilizare eficiente.

Cunoscând aspectul normal al soiului în raport cu vârsta şi faza de vegetaţie, fermierul trebuie să recunoască anumite carenţe după modul de creştere şi dezvoltare al pomului, culoarea frunzelor, aspectul fructelor.

Specii pomicole sensibile la carenţa în elemente nutritive

Elementul	Specia	Elementul	Specia
Azot	coacăz negru, măr, prun	fier	măr, păr, prun, zmeur
Fosfor	agriş, măr	bor	măr
potasiu	agriş, coacăz roşu, măr	mangan	cireş, măr, zmeur
Calciu	Măr	cupru	păr, coacăz
magneziu	agriş, coacăz negru, măr	zinc	citrice, măr, păr

Criterii pentru aprecierea insuficienţei elementelor nutritive la speciile pomicole
Pentru speciile seminţoase:

• insuficienţa azotului determină: lăstari scurţi şi subţiri, frunze rare şi mici, de culoare galbenă – verzui, apoi portocalii roşietice, purpurii, foliaj redus, înflorire şi fructificare slabe, căderea timpurie a fructelor;

• insuficienţa fosforului se manifestă prin: lăstari scurţi şi subţiri, frunze rare, mici de culoare verde închis - albăstrui, bronzate spre purpuriu, ramificare restrânsă, cădere timpurie a frunzelor, înflorire şi fructificare scăzute;

• insuficienţa potasiului se recunoaşte prin lăstari subţiri, frunze verzui – albăstrui cu margini necrozate, frunzele de vârstă mijlocie cu cloroză între nervuri, frunzele moarte rămân ataşate de ramuri.

Pentru speciile sâmburoase:

• insuficienţa azotului se recunoaşte prin: frunze de dimensiuni mici, de culoare verde deschis sau galbenă cu nuanţe portocalii roşietice, căderea timpurie a frunzelor, lăstari scurţi cu poziţie verticală, muguri fructiferi puţini, fructe mici, puţine puternic colorate;

• insuficienţa fosforului are ca efecte: întârzierea fazelor de dezvoltare, frunze de culoare verde-albăstrui, cu tendinţă de bronzare şi pigmentare spre purpuriu, frunzele vechi, mature, se îngustează şi se curbează în apropierea marginilor;

• insuficienţa potasiului se manifestă prin: creştere încetinită, lăstari subţiri, frunze de culoare verde închis-albăstruie, necrozarea marginilor frunzelor, pe porţiunea din mijloc frunzele se încreţesc sau se ondulează, după care se necrozează şi devin casabile, creşterea neuniformă a limbului, muguri fructiferi puţini, coacere neuniformă a fructelor.

Condiţiile care intensifică mult carenţa de azot sunt textura nisipoasă şi irigaţiile; pentru carenţa de fosfor sunt reacţia acidă, prezenţa fierului şi aluminiului în sol, seceta; carenţa de potasiu este intensificată de textura nisipoasă şi tratarea solului cu calciu; cea de magneziu de textura nisipoasă şi excesul de îngrăşăminte cu azot şi potasiu, irigaţiile iar carenţa de bor este intensificată de tratare solurilor cu calciu şi excesul de umezeală.(D. Davidescu, 1992).

Pomii şi arbuştii fructiferi preiau din sol un număr mare de elemente nutritive. Dintre acestea sunt indispensabile şi sunt absorbite în cantităţi relativ mari următoarele :azot (N), fosfor (P), potasiu (K), calciu (Ca), magneziu (Mg) şi sulf (S). Elemente necesare în cantităţi relativ reduse sunt: fierul (Fe), zincul (Zn), borul (B), cuprul (Cu), manganul (Mn) şi molibdenul (Mo).

Dintre acestea N, P, K, Mg şi S sunt uşor mobilizabile şi reutilizabile în plantă şi în consecinţă deficienţa lor se manifestă mai întâi pe frunzele situate la baza lăstarilor iar calciul şi fierul se mobilizează greu dintr-un organ al plantei în altul iar lipsa lor se manifestă în primul rând în apropierea vârfurilor de creştere. Acest fapt prezintă importanţă la stabilirea carenţei diferitelor elemente nutritive pe baza simptomelor apărute pe diferite organe ale plantelor.

Rolul principalelor elemente nutritive în nutriţia pomilor fructiferi
Azotul: Influenţează în mare măsură creşterea pomilor. Nutriţia pomilor cu acest element trebuie să fie bine echilibrată deoarece excesul de azot determină:

• creşterea luxuriantă a lăstarilor şi frunzelor;
• prelungirea vegetaţiei până târziu, întârzie maturarea ţesuturilor lemnoase şi micşorează rezistenţa la îngheţurile timpurii;
• întârzie intrarea pe rod a pomilor tineri;
• creşterea excesivă a lăstarilor, provoacă umbrirea formaţiunilor de rod, ceea ce reduce numărul de flori şi procentul de legare a fructelor;
• fructe mai puţin colorate;
• reducerea fermităţii fructelor;
• căderea timpurie a fructelor;
• favorizează apariţia unor boli la fructe în perioada de depozitare.

Fosforul: Fosforul favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea fructelor, acumularea zahărului în fructe.

Potasiul: Potasiul are rol esenţial în îmbunătăţirea calităţii fructelor (gust, culoare, dimensiune).Excesul de potasiu determină o scădere a conţinutului de calciu şi magneziu, ceea ce reduce capacitatea de păstrare a fructelor şi determină apariţia mai frecventă a bolilor de depozit.

Borul: Acest element stimulează creşterea rădăcinilor şi a tulpinii, măreşte germinaţia polenului şi fecundarea, măreşte rezistenţa la ger a ţesuturilor.

Carenţa de bor se manifestă diferit în funcţie de specie astfel:

La măr

• determină apariţia la vârful lăstarilor a unor frunze mai mici, mai groase, casante, de culoare arămie apoi clorotice, care cad de timpuriu;
• produce încetinirea şi apoi opreşte creşterea vârfului lăstarilor;
• apar internodii mai scurte;
• pe ramuri şi trunchi apar crăpături ale scoarţei;
• pe fructe apar suberificări interne şi externe, acestea se maturizează mai devreme şi cad prematur.

La cais, piersic şi cireş

• mugurii nu reuşesc să se desfacă sau după dezmugurire nu se dezvoltă normal;
• apariţia de frunze mici şi înguste;
• moartea vârfului lăstarilor.

Metode şi epoci de aplicare a îngrăşămintelor în livezi
Metodele şi epocile de aplicare a îngrăşămintelor la pomi se diferenţiază în raport cu scopul fertilizării, cu specia, soiul, vârsta plantaţiei, portaltoiul, destinaţia producţiei, particularităţile de creştere ale sistemului radicular. Putem deosebi astfel:

Îngrăşarea de fond se efectuează înainte de plantare, odată cu desfundarea terenului şi se aplică îngrăşăminte organice şi chimice (cu fosfor şi potasiu), precum şi amendamente cu calciu atunci când solul are un pH acid.

Această fertilizare are ca scop principal să asigure în stratul de sol cu răspândire maximă a rădăcinilor, o rezervă de fosfor şi potasiu care va fi pusă la dispoziţia pomilor mai mulţi ani.

Fertilizarea odată cu plantarea
Se face cu scopul de a asigura în anul plantării condiţii bune de nutriţie în zona sistemului radicular. Se face prin aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice în groapa de plantare.

Fertilizarea anuală
Această metodă constă în aplicarea în fiecare an a îngrăşămintelor necesare ca pomul să se poată dezvolta normal şi pentru a asigura obţinerea de producţii mari şi de calitate superioară.

În funcţie de perioada de aplicare această fertilizare poate fi:

• de bază, când îngrăşămintele se aplică toamna după căderea frunzelor şi se încorporează odată cu arătura. Această fertilizare se face cu îngrăşăminte organice (odată la 2-3 ani) şi chimice cu fosfor şi potasiu;
• suplimentară, cu aplicarea îngrăşămintelor în cursul perioadei de vegetaţie, în mod diferenţiat cu specia, vârsta, faza de vegetaţie, încărcătura de rod.

În funcţie de metoda şi locul de aplicare a îngrăşămintelor, fertilizarea suplimentară (fazială), se poate face prin:

• aplicarea îngrăşămintelor la sol care se face prin administrarea îngrăşămintelor solide sau lichide pe sol şi se încorporează cu mijloace mecanice;
• aplicarea îngrăşămintelor cu apa de irigare (fertirigare), constă în dizolvarea anticipată a îngrăşămintelor solubile (care pot conţine diferite elemente nutritive) şi administrarea lor cu apa de irigare prin picurare sau microaspersiune;
• aplicarea pe cale foliară. Constă în aplicarea unor îngrăşăminte chimice direct pe frunzele pomilor, prin stropiri ce se pot efectua separat sau odată cu tratamentele fitosanitare, având grijă ca substanţele amestecate să fie compatibile.
  Această metodă de fertilizare fazială nu înlocuieşte aplicarea îngrăşămintelor la sol sau prin fertirigare ci se completează necesarul de elemente nutritive în anumite perioade de vegetaţie a pomilor.

Autor: Dr. ing. Felicia Pasca