Reguli generale privind adâncimea de semănat

Seminţele au nevoie de oxigen pentru transformările substanţelor de rezervă. Seminţele găsesc acest oxigen în aerul solului. Transformările substanţelor din interiorul seminţelor în timpul germinaţiei se produc şi sub influenţa unui anumit grad de temperatură.
Aceste condiţii sunt realizate când introducem sămânţele foarte aproape de suprafaţa solului. Aproape de suprafaţa solului seminţele găsesc mai mult aer, deci mai mult oxigen pentru respiraţie şi o temperatură mai ridicată. Dar seminţele au nevoie pentru pornirea germinaţiei şi de umezeală.

Deseori stratul de sol de la suprafaţă este uscat şi ne obligă să introducem seminţele mai adânc, acolo unde se găseşte umezeala. În acest caz tulpina ieşită din sămânţă va trebui să străbată un strat de sol gros. Pentru aceasta, sămânţa trebuie să dispună de rezerve mari de hrană, cu care să-şi construiască o tulpină cât mai lungă şi mai puternică. Deci când se hotăreşte adâncimea de semănat, se ţine seamă de mărimea seminţei şi de cantitatea de subsţantă de rezervă de care dispune sămânţa.

Când suntem obligaţi să semănăm adânc trebuie să calibrăm seminţele şi să le semănăm pe cele mai mari. Trebuie însă să ştim şi care este limita maximă pentru adâcimea de semănat a fiecărei plante. Sămânţa de lucernă, de pildă, ce introduce în sol la 1,5-3,0 cm adâncime. Ea poate fi introdusă chiar la 4-5 cm, dar de la 6 cm adâncime ea nu mai poate răsări. Seminţele îngropate în stratul de sol umed.

Dacă sunt acoprite cu un strat subtire de sol uscat, răsar repede şi uniform. Ele îşi dezvoltă un sistem radicular viguros şi nodul de înfrăţire rămîne mai în adîncime. Se obţin plante mai rezistente la cădere, îngheţ, secetă, dezrădăcinare.

Ţinând seama de cele expuse se pot stabli câteva reguli cu caracter general.

Seminţele mici se vor îngropa mai la suprafaţă, iar cele mai mari se vor îngropa mai adînc.

Pentru seminţele mici, solul trebuie să fie bine mărunţit şi reavăn la suprafaţă, iar pentru seminţele mai mari, care se seamănă mai adînc, acesta poate fi mai bulgăros şi uscat la suprafaţă şi umed în adîncime. Pe solurile uscate şi uşoare, seminţele se introduc mai adînc decît pe solurile grele şi umede.

Când stratul la suprafaţă este umed, se va semăna mai la suprafaţă. Acolo unde iernile sunt aspre, semănăturile de toamnă se fac mai adânc, spre a feri plantele de îngheţ, deoarece nodul de înfrăţire va fi mai adânc şi va fi ocrotit de un strat de sol mai gros.

Dacă nu se poate adânci semănatul, din cauza seminţelor mici, atunci se fac rigole, sau se tăvălugeşte solul, pentru a face ca umezeala din adâncime să se ridice la suprafaţă şi să asigure germinaţia. Primăvara, adâncimea de semănat este în general mai mică decât toamna, pentru că solul începe să se încălzească de la suprafaţă.

Oricare ar fi adâncimea de semănat toate seminţele aceleiaşi semănături trebuie introduse, pe cât posibil, la aceeaşi adâncime, pentru a răsări uniform şi a se asigura o creştere şi dezvoltare uniformă.

Ca regulă generală importantă, sămânţa va fi îngroptă la adâncimea limită, între stratul afânat şi cel aşezat al solului. Sămânţa stă pe un strat aşezat umed şi este acoperită cu un strat afânat şi cald.

De aceea, înaite de semănat, se lucrează solul cu grapa sau cultivatorul, la adâncimea la care se introduc seminţele.

Autor: ing. Emil Cheşcheş