Romania a intrat in 2009. Care este diferenta, anul acesta, dintre copiii romani nascuti la sate fata de cei nascuti la oras?

La prima vedere, Mădălin Izdrugă (12 ani) pare sfios ca o fată mare. Fiind singurul bărbat din casă roboteşte prin gospodărie şi când pleacă şi când vine de la şcoală. Oricât de mic, ajutorul său prinde bine familiei cu multe neajunsuri.

De cealaltă parte, Alexandra Drumen (14 ani) nu are grijile vieţii de zi cu zi. Calculatorul şi internetul îi ocupă aproape toată activitatea extraşcolară. Cu rezultate foarte bune, aceasta a luat an de an premiul I. Spre deosebire de ei, Andrei Deaconu(10 ani şi jumătate) îşi petrece copilăria într-o cameră de bloc.

În general, la ţară, viaţa şi activitatea oamenilor nu este măsurată în ore, ci mai degrabă în alternanţa noapte-zi sau în succesiunea anotimpurilor.

Dimineţile unui copil cuminte

Rămas ca străjer şi „bărbat în casă” după plecarea tatălui la muncă în Spania, Mădălin se trezeşte dimineaţa în funcţie de anotimp. Acum, iarnă fiind, mai leneveşte în pat, dar tot se scoală la vremea când cocoşii încep a face larmă pe ulucile putrezite ale gardurilor. Prima lui grijă este să aducă apă şi să dea de mâncare la orătănii. De vacă şi de purcel se ocupă mama şi bunica (Croitoru Polina) de 70 de ani. Între două drumuri făcute o ajută şi pe sora mai mică (9 ani) să se îmbrace şi să-şi facă ghiozdanul.

Cei ce locuiesc în căsuţa sărăcăcioasă nu au niciun venit, singurii bani fiind acei rari 100 de euro pe care tatăl pribeag îi trimite atunci când îşi aduce aminte: „În loc să vină acasă şi să muncească, umblă creanga prin străinătăţuri. A uitat că are copii acasă care n-au ce mânca. A uitat că ăsta (şi arată spre Mădălin) umblă cu hainele ponosite 2-3 ani până îi rămân mici”, se plânge obidită bunica.

Băiatul ridică trist din umeri, îşi lasă privirea spre ghetuţele strâmbe, strânge din buze, iar faţa albă i se umbreşte de gânduri doar de el ştiute. Se îndreaptă spre prispă, îşi ia ghiozdanul, spune un „Săru’ mâna” stins şi se încumetă să iasă pe poartă.Cu fiecare pas făcut, casa rămâne în urmă, nu ca un cămin al armoniei familiale, al veseliei şi al bunăstării, ci ca o Golgotă zilnic urcată sub crucea neajunsurilor şi neîmplinirilor.

Drumul spre şcoală

Sub paşii mărunţi, noroiul aproape că îi înghite ghetuţele. Abia aşteaptă să cadă zăpadă din belşug, să-i scârţâie sub paşi şi să-i fie pârtie de săniuş! Asta e bucuria lui de iarnă, aşa cum vara bate mingea pe tăpşan sau merge la scaldă, la apa răcoroasă a Tismanei.

Nu a fost niciodată în tabere sau în excursii, singurele lui ieşiri fiind până la Tg. Jiu sau Rovinari, la bunicii din partea tatălui. Marea ştie cum arată doar din cărţi poştale, lecţiile de geografie sau de la Tv! Are un televizor acasă, însă prinde numai TVR 1. Drumul până la şcoală este cam de un kilometru şi jumătate.

Nu ar fi greoi, chiar dacă zăpada i-ar veni până la brâu. Ajunge la ore pe la 8 fără ceva, înainte să se sune de intrare. Profesorii care predau la clasa lui spun că este un elev de mijloc, însă tare cuminte şi ascultător: „Cel mai mult îmi place Limba şi Literatura Română. Poveştile lui Creangă le ştiu mai bine fiindcă domnul profesor Jerca ştie să ne facă să râdem mai mult la ele. Şi mie mi s-au întâmplat multe din ce i s-au întâmplat lui Nică”. Vara, după ore, Mădălin mai rămâne în curtea şcolii un ceas-două să bată mingea cu băieţii.

Citeste mai mult in Adevarul