Zootehnia românească: a fi sau a nu fi

Această întrebare retorică se află pe buzele tuturor celor implicaţi în activitatea de creştere a animalelor. Se prefigurează o perioadă extrem de grea pentru zootehnişti datorată creşterii speculative a preţului cerealelor, a lipsei subvenţiilor şi a scăderii puterii de cumpărare a populaţiei.
În ferme, preţurile cerealelor influenţează aproximativ 80% din preţul furajului iar acesta, la rândul său, influenţează aproximativ 70% din costul de producţie. Achiziţionând cereale extrem de scumpe, costul de producţie va deveni mult prea mare provocând pierderi importante fermierilor. O creştere proporţională a preţului de vânzare este, de cele mai multe ori, imposibilă deoarece vânzarea animalelor are ca bază de referinţă valoarea cărnii importate, neţinând cont de rentabilitatea fermierilor – cu alte cuvinte, dacă vrei să îţi vinzi animalele (şi vrei să o faci, în primul rând pentru a nu-ţi bloca fluxul tehnologic) eşti nevoit să accepţi un preţ impus care nu ţine cont de calcule economice.

Pentru comparaţie, vom lua exemplul industriei de panificaţie care, în prezent, creează premizele unei noi scumpiri cu 30% a pâinii. Producătorilor de animale le-ar fi foarte greu să pună în aplicare un astfel de plan deoarece ei nu au contact cu consumatorul final, ci se adresează procesatorilor de carne care păstrează întotdeauna opţiunea importului.
Scumpirea pâinii este justă în condiţiile creşterii semnificative a preţului la grâu, ceea ce este însă ciudat este modul în care scumpirea grâului e justificată: parte din recolta de grâu este calamitată. Raportările Ministerului Agriculturii arată că producţia de grâu recoltată este superioară celei de anul trecut (peste 6 mil tone)! Nimeni nu pomeneşte însă de exporturile masive de grâu ce au dus la această creştere formidabilă a preţului, poate că aici ar trebui să se intervină în sensul limitării exporturilor această problemă putând fi ridicată în consiliul de miniştri la Bruxelles.

Preţul grâului devenind prohibitiv pentru fermieri, singura opţiune rămâne achiziţia de porumb, în condiţiile unui preţ acceptabil, a altor cereale mai rar folosite ca sorg, triticale, secară ori a subproduselor ca tărâţa de grâu, mălaiul furajer etc.

Un alt factor ce influenţează negativ activitatea zootehnică este lipsa subvenţiilor. Dincolo de inexistenţa acestui sprijin din partea statului, criza economică şi cea a cerealelor afectează capacitatea de adaptare a crescătorilor la sistemul de producţie nesubvenţionat. Anul 2010 este primul în care nu mai există subvenţii şi este nevoie de timp pentru ca afacerea şi modul de gândire al fermierilor să se adapteze la această situaţie. Din nefericire, această perioadă se suprapune peste una de criză lucru ce poate deveni fatal pentru parte din fermele româneşti.

Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei va afecta de asemenea producţia zootehnică. Veniturile mai mici vor orienta consumul către segmentul de produse ieftine deşi aceste produse ieftine sunt, de cele mai multe ori, surogate la cele naturale, existând carne de sinteză, lactate de sinteză etc. Lipsa de informare a consumatorilor în legătură cu ceea ce mănâncă a capacitat apariţia unor produse de consum ce au în conţinutul lor din ce în ce mai puţină carne, mai puţin lapte etc. Cum ar fi să urmărim ieşirile de iaurt, smântână ale unei fabrici de lactate şi să realizăm că nu are nici o intrare de lapte. Interesant, nu?

Anul curent poate determina mişcări radicale în zootehnia românească, producătorii integraţi având cele mai mari şanse de a supravieţui. Cea mai mare teamă a fermierilor, dincolo de ceea ce s-a scris mai sus, rămâne teama neîncasării banilor – a clienţilor rău platnici ce se înmulţesc exponenţial în perioade de criză. Se poate finanţa o pierdere de 10-15% în speranţa unor timpuri mai bune însă o pierdere de 100% poate determina falimentul afacerii. Probabil că acesta este punctul nevralgic al relaţiilor comerciale în România, în general, şi aici ar trebui creat un cadru legal care să ofere o protecţie reală comercianţilor de bună credinţă.