Aerul ca factor de vegetaţie în culturile agricole

În aerul uscat şi curat, din straturile inferioare ale atmosferei, azotul reprezintă 78%, oxigenul 21%, argonul 0,95%, CO2 0,03% iar alte gaze 0,01%. Compoziţia aerului din sol din punct de vedere calitativ este aceeaşi caşi cea a aerului atmosferic. Dar din punct de vedere calitativ, proporţia diferitelor componente gazoase din aerul solului nu este aceeaşi ca cea din aerul atmosferic.
Astfel, în aerul solului, dioxidul de carbonşi amoniacul se află în proporţie mai mare datorită descompunerii materiei organice de către microorganisme, proporţia de oxigen este mai mică, iar celelalte componente rămân practic în aceeaşi proporţie ca şi în aerul atmosferic. Oxigenul în sol în mod normal se găseşte în proporţie de 18- 19% dar el poate să scadă la 16% iar în unele cazuri sub această limită. Cantitatea de CO2 din sol este aproximativ de zece ori mai mare decât în aerul atmosferic (0,3%), dar proporţia lui poate creşte mult mai mult.

Aerul influenţează procesele metabolice ale plantelor prin componentele sale şi în primul rând prin oxigen şi dioxidul de carbon, apoi prin azot şi amoniac. Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul de
respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu oxigen.

În sol oxigenul are rol începând cu germinaţia seminţelor, apoi în respiraţia radicularăşi a altor organe subterane, în oxidarea părţii aeriene a solului, fiind, de asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de microorganisme din sol etc. Rădăcinile crescute în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la culoare, prezintă un număr mai mare de peri radiculari favorizându-se astfel o aprovizionare mai bună a plantelor cu elemente nutritiveşi cu apă. În solurile cu oxigen puţin, rădăcinile sunt mai groaseşi mai scurte, mai închise la culoareşi cu un număr mai redus de peri radiculari.

Oxigenul din sol este necesarşi pentru dezvoltarea bacteriilor aerobe nitrificatoare, care oxidează amoniaculşi îl transformă în nitraţi. Unele bacterii, ca Azotobacterşi unele specii de Rhyzobium, fixează azotul liber din aerşi au nevoie de un mediu bogat în oxigen. În solurile slab aerate predomină descompunerea anaerobă, din care rezultă CH4, H2S, aldehidă glicolică, aldehidă lactică şi alţi compuşi săraci în oxigen care sunt vătămători pentru plante.

Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzişi prin rădăcini. Aerul atmosferic primeşte cantităţi mari de CO2 care rezultă prin descompunerea materiei organice din sol, cantitate care este corelată cu intensitatea activităţii microorganismelor. Pe terenurile cultivate se elimină mai mult CO2 deoarece la CO2 degajat prin activarea microorganismelor se adauga şi CO2 rezultat din respiraţia rădăcinilor. Cantitatea de CO2 din sol nu trebuie să depăşească 1%, deoarece dăunează rădăcinilor, microorganismelor aerobe, iar materia organică se descompune defectuos.

Azotul fiind un gaz inert plantele superioare nu-l pot folosi direct ci îl iau din sol sub formă de săruri ale acidului azotic sau săruri amoniacale. Amoniacul în aerul solului se găseşte în cantităţi ceva mai mari decât în atmosferă, ca urmare a descompunerii materiei organice proteice. Amoniacul este oxidat de către bacteriile nitrificatoareşi transformat în nitriţi apoi în nitraţi sau azotaţi, aceştia din urmă constituind hrana de bază pentru plante.

Între solşi atmosferă are loc un permanent schimb de gaze. Primenirea aerului are loc în permanenţă prin difuziune (omogenizarea gazelor în repaos).Primenirea în masă a aerului are loc sub influenţa factorilor fizicişi biologici. Dintre factorii biologici cu rol în primenirea aerului din sol îl au animalele care sapă galerii cum sunt: cârtiţa, popândăii, râmele, larvele, insectele etc.

Primenirea aerului din sol numai prin procese naturale nu este suficientă. Din această cauză trebuie să se folosească mijloace agrotehnice de îmbunătăţire a regimului de aer din sol.

Toate lucrările solului prin care se afânează stratul arabil precumşi măsurile de îmbunătăţire a structurii solului contribuie la schimbul de aer dintre solşi atmosferă.

Măsuri mai energice de primenire a aerului se impun pe solurile grele, care se tasează repedeşi formează crustă. Pe terenurile cu exces de umiditate se execută lucrări de drenareşi de evacuare a apei; pe terenurile umede, aplicarea corectă a sistemelor de lucrare a solului, a îngrăşămintelor organice, evitarea tasării solului prin trecerea repetată cu mijloacele agricole, sunt măsuri care contribuie la o bună aeraţie a solului.

Autor: prof. dr. Teodor Onisie