Aspecte privind tehnologia de cultura si consumul de apa la tomatele cultivate in spatii protejate

Tomatele fac parte din grupa solano - fructoaselor, având denumirea ştiinţificǎ Lycopersicum esculentum, în care sunt cuprinse: tomatele, ardeii şi vinetele. Plantele din această grupă sunt anuale, fac parte din aceeaşi familie botanică, familia Solanaceae. Perioada de vegetaţie este relativ lungă cuprinsǎ între 120 de zile şi 130 de zile.
Plantele din aceastǎ familie, ca şi tomatele, sunt pretenţioase la căldură, lumină şi umiditate. Speciile legumicole din această grupă prezintă importanţă economică deosebită şi de aceea a stârnit interesul cercetǎrii acestei plante. Cu fiecare an de cercetare se demonstreazǎ tot mai multe teorii, atât pentru tehnologia de culturǎ cât si pentru metoda, cea mai economicǎ, de irigare.

Înfiinţarea culturilor legumicole în sere şi solarii reprezintǎ o etapǎ tehnologicǎ de mare importanţǎ, pentru obţinerea unor producţii ridicate şi constante. Tehnologia de cultura a tomatelor în solarii şi sere este foarte importantǎ, asemanatoare din unele puncte de vedere şi foarte diferitǎ din altele.

Înfiinţarea culturii de tomate este lucrarea cea mai importantǎ, deoarece acest moment coincide punerii bazei viitoarei culturi. Epoca optimǎ de plantare a rǎsadurilor, în solarii, este stabilitǎ în funcţie de temperatura minimǎ, specificǎ tomatelor, care sǎ asigure desfǎşurarea proceselor fiziologice de creştere şi dezvoltare a plantelor. La plantare, temperatura în sol trebuie sǎ se menţinǎ timp de 3 – 4 zile, la cca. 10 grade C.

Temperaturile minime realizate în solariile tip “tunel” sunt mai ridicate decât în exterior cu 6 – 7 0C. Astfel, în funcţie de zonele de culturǎ, perioadele de plantare se încadreazǎ între 15 martie – 10 aprilie. Plantarea are loc mai devreme în regiunile sudice şi în anii cu primǎveri mai cǎlduroase şi mai târziu în regiunile nordice şi în primǎverile mai reci. (Popescu V., Atanasiu N., 2001).

Plantarea rǎsadurilor se face anual, în gropi fǎcute în ziua plantǎrii, pe linia de marcare a rândurilor şi la distanţe egale între plante pe rând. Plantarea se face cu ajutorul schemelor clasice de plantare în funcţie de dimensiunile spaţiului protejat.

La plantare, partea superioarǎ a cubului nutritiv trebuie sǎ fie cu 2 – 3 cm sub nivelul solului, astfel încât acesta sǎ fie bine acoperit şi pǎmântul trebuie tasat corespunzǎtor în jurul rǎsadului. Imediat dupǎ plantare se udǎ cu 1,5 litri de apǎ la cuib. Nu se udǎ pe rigole deoarece se rǎceşte solul. (Ruxandra Ciofu şi col., 2004).

Tehnica înfiinţǎrii culturii de tomate în sere este foarte apropiatǎ de cea în solarii. Producerea rǎsadurilor se încadreazǎ în tehnologia generalǎ şi cea specialǎ din cadrul cuturii de tomate.

În vederea plantǎrii se face o dezinfecţie a rǎsadurilor cu produse insecto-fungicide spcecifice, se udǎ bine cu 24 ore mai devreme de momentul plantǎrii şi se sorteazǎ prin eliminarea plantelor necorespunzǎtoare. Plantarea se face manual, cu lingura de plantat, deschizându-se gropi în care se aşeazǎ rǎsadul cu balul de pǎmânt având mare grijǎ încǎt coletul sǎ rǎmânǎ mai sus cu 1 – 2 cm faţǎ de nivelul solului.

În vederea plantǎrii, solul trebuie sǎ fie reavǎn, efectuându-se o udare de aprovizionare prin aspersiune sau prin picurare, iar dupǎ plantare rǎsadurile se udǎ cu mare grijǎ în funcţie de ciclul de culturǎ şi condiţiile climatice. O descoperire ineditǎ demonstreazǎ cǎ înfiinţarea culturii se poate realiza şi facând o corelare a epocii de plantare cu densitatea şi numărul de inflorescenţe pe plantă.

Existǎ date privind înfiinţarea culturii tomatelor în serǎ şi durata existenţei culturii în sol, ţinându-se cont de ciclul de culturǎ ales.

Indiferent de tehnologia de cultura aplicatǎ şi de spaţiul protejat care se alege, principalul neajuns care este fecvent întâlnit este cel legat de factorii de mediu: lumina, apa, umiditatea şi temperatura.

Indiferent de spaţiul protejat în care se amplaseazǎ cultura de tomate şi indiferent care ciclu de culturǎ se alege, cultura nu poate exista fǎrǎ apa. Apa trebuie sa ajungǎ la plantǎ cât mai repede şi cât mai economic, farǎ surplus (bǎltiri) şi fǎrǎ deficit. Aceasta se poate realiza printr-o instalaţie performantǎ de irigare, care la ora actualǎ este instalaţia de udare prin picurare, cu rezultate excelente.

Este o metodă modernă şi de mare perspectivă, care se practică în ultimul timp pe suprafeţe mari în ţările din zonele aride şi semiaride de pe glob (Israel, California), unde apa este deficitară, ca şi în alte ţări, mai ales în sere şi solarii. Numeroşi cercetători consideră că metoda udării prin picurare este de perspectivă şi recomandă promovarea ei.

La această metodă apa este distribuită cu ajutorul unor orificii şi microemiţători, sub presiune redusă, în cantităţi foarte mici şi într-o perioadă lungă de timp. Această administrare locală a apei la suprafaţa solului, prin picurare în apropierea zonei de creştere a rădăcinilor active ale plantelor, creează condiţii favorabile în privinţa raportului aer-apă din sol.

Principalele avantaje ale udării prin picurare sunt:

• utilizează eficient apa de udare;
• asigură umiditatea solului la o valoare ridicată din I.U.A., cu fluctuaţii mici fără a fi în exces, fără ca apa să devină gravitaţională;
• se păstrează un echilibru perfect între apa eliminată de plantă şi cea administrată prin irigare, evitându-se astfel „stresul hidric", conducând la obţinerea de producţii mai mari cantitativ şi calitativ;
• permite aplicarea unor norme de udare de 4 ori mai mici comparativ cu udarea prin brazde lungi, ducând la o economie mare de apă de până la 50;
• nu influenţează umiditatea relativă a aerului şi reduce astfel pericolul bolilor criptogamice;
• pesticidele aplicate pe frunze nu sunt spălate, prelungindu-se timpul de acţiune al acestora, ceea ce determină reducerea numărului de tratamente şi implicit cantitatea de substanţe utilizate;
• se reduce desimea buruienilor şi dezvoltarea acestora ca urmare a udării limitate a suprafeţelor;
• îmbunătăţeşte deplasarea sărurilor minerale prin transportarea excesului sub zona stratului radicular;
• determină creşterea randamentului îngrăşămintelor chimice utilizate la fertilizările faziale;
• se pot efectua în mod permanent lucrările de întreţinere şi de recoltare;
• se poate asigura irigarea plantelor în toate fazele de vegetaţie, inclusiv în cele de polenizare şi fecundare, fără a provoca avortarea florilor;
• se poate executa şi pe suprafeţe denivelate şi în pantă, pe soluri extreme ca textură (nisipoase sau argiloase, compacte), care nu pot fi irigate prin alte metode;
• necesită un consum redus de energie comparativ cu celelalte metode de irigare;
• poate fi programată şi automatizată, determinând o exploatare uşoară şi economică.

Ca dezavantaj ale acestei metode de irigare se pot menţiona: costul aparent ridicat al investiţiilor la unitatea de suprafaţă şi posibilitatea deteriorării echipamentelor (robineţi, filtru, furtun, picurătoare) prin înfundare, acoperire cu pământ sau secţionare la efectuarea praşilelor manuale.

Irigarea este necesarǎ şi indispensabilǎ, aplicându-se în general când umiditatea solului reprezintă mai puţin de 40% din capacitatea de câmp pentru apă a acestuia, pentru solurile cu textura medie şi de 60% pentru solurile nisipoase.

Producţie la tomatele cultivate în spaţii protejate şi irigate prin picurare este de 61,2 t/ha, faţă de cele irigate prin brazde unde s-a obţinut o producţie de 58,5 t/ha. Diferenţa de producţie dintre cele douǎ fiind distinct semnificativǎ de 2,7 t/ha. Deşi producţia la cultura irigatǎ prin picurare este mai ridicatǎ, se calculează un coeficient de valorificare a apei mai redus cu 5-10 1 apă/kg de tomate.

În urma studiilor fǎcute, pot afirma faptul cǎ pentru tomatele cultivate în spaţii protejate, sere şi solarii, este extrem de important de cercetat tehnologia de culturǎ, deoarece cerinţele pentru acest produs creşte de la un an la altul.

Tomatele proaspete s-au consumat şi se vor consuma în toatǎ perioada anului. Un infim aport la tehnologia de culturǎ poate aduce sporirea producţiei sau a calitǎţii acesteia, ceea ce stârneşte interes spre cercetare a echipei noastre. În continuare, colectivul de cercetare va depune eforturi pentru a aduce îmbunǎtǎţiri tehnologiei de culturǎ existente.

Autor: Hoban Adriana, E. Luca Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj Napoca
BIBLIOGRAFIE

1.Apahidean Al. S., Maria Apahidean – Legumiculturǎ specialǎ, Editura Academicpres, 2001.
2.Buzescu D. – Metoda de irigare, factor important pentru realizarea echilibrului hidric în cultura legumelor. Hortinform, nr.3/20, 1994.
3.Ciofu Ruxandra şi col.- Tratat de legumiculturǎ, Editura Ceres, 2004
4. Popescu V. şi col. – Producerea materialului sǎditor pentru legumiculturǎ, pomi, şi viţǎ de vie. Editura M.A.S.T., 2001.
5.Popescu V., Atanasiu N. – Legumiculturǎ, vol.3, Editura Ceres, 2001.