Baciul african şi cel pakistan rescriu în Maramureş Mioriţa globalizată

În Maramureş nu sunt mulţi ciobani de origine africană. Când moş Gheorghe Indre a văzut un negru sprijinit în băţ printre oi şi vorbindu-le englezeşte, s-a oprit în loc, s-a scărpinat sub clop şi n-a putut zice decât atât: „Tulai!“

S-a întâmplat că acel cioban era şi primul negru pe care moş Gheorghe îl vedea în 97 de ani de viaţă şi asta i-a stâr­nit în cap o furtună de întrebări adânci despre el însuşi, ca făptură a lui Dum­nezeu pe Pământ, un vârtej din care se alege la suprafaţă aceeaşi nedu­merire: „Cum dracu’ o hi chelea lui aşe neagră?“. Şi neputându-şi răspunde, bătrânul îl priveşte fascinat pe african şi îşi zâmbesc unul altuia prieteneşte, unul cu un dinte galben, iar celălalt cu o sumedenie, albi. Bătrânul e din satul Ciolt, de pe Va­lea Chioarului, în Maramureş. Acolo s-a născut şi a trăit aproape o sută de ani, fără anii cât a fost luat de unguri, în timpul războiului, şi dus ca un rob să muncească la fortificaţii până în Austria.


Şi în toţi anii aceştia şi peste tot pe unde a umblat, jumătate de continent, nu i-a fost dat să întâl­nească un negru decât tot în satul lui, primăvara asta, când mai mulţi pakis­tanezi şi africani au năpădit uliţele arătând cu degetele strânse buchet spre gură că le e foame.

Ca şi moş Gheor­ghe, ţăranii din Ciolt, mai toţi bătrâni şi puţin ştiutori de carte, au exclamat şi ei: „Tulai!“. „Lumea le-o dat să mânce, că arătau a hi oameni, numa’ la culoare nu se potriveau - po­vesteşte Gheorghe Indre. Da’ ce fel de oameni? - că ei mâncau numa’ pita şi slana o lăsau deoparte!“.

Citeste mai mult in Cotidianul