Eco etichetarea – de la producători preocupaţi la consumatori informaţi

Australian Certified Organic, Built Green, Cleaner and Greener Certification, EcoLogo, Flower Label Program sau Hong Kong Green Label sunt doar câteva dintre cele 351 de eco etichete, prezente în 25 de sectoare industriale în 213 ţări.

La sfârşitul anilor 80, odată cu cererea în creştere pentru produse care să provoace cât mai puţin rău mediului, au apărut eco etichetele, indicând cât de bine se adaptează un produs mediului. Iar pentru că dezvoltarea produselor prietenoase mediului reprezintă un instrument cheie pentru trecerea către modele de producţie şi consum durabile, numărul de eco etichete existente la nivel global a înregistrat o creştere considerabilă, ajungându-se ca şi guvernele şi companiile private să se implice în acest sector.

Definiţia etichetei ecologice este aceea de simbol grafic şi / sau text descriptiv aplicat pe produs sau ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă informaţiile necesare cu privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piaţă.

Eco etichetarea este fundamental diferită de orice alt fel de certificare, în primul rând pentru că aceasta intenţionează să recompenseze performanţa de mediu. Eco etichetele se bazează pe stabilirea ciclului de viaţă al unui produs, informând consumatorul despre impactul pe care un produs îl are asupra mediului în diferitele sale etape de producţie, distribuţie, utilizare şi debarasare.

Există două tipuri de eco etichetări: cele sponsorizate şi cele apărute exclusiv din iniţiative aparţinând întreprinzătorilor privaţi, adică voluntare. Eco etichetarea voluntară se împarte la rândul său în eco etichetarea în cadrul căreia criteriile sunt impuse de o a treia parte şi alta care se bazează pe propria declaraţie a producătorilor.

În timp ce unele eco etichete se aplică la nivel regional, altele sunt folosite la nivelul unui singur stat, iar unele sunt mai stricte decât altele.

Certificarea verde – Eco eticheta

Primul astfel de program a fost Îngerul Albastru al Germaniei, iniţiat în 1978. În prezent, 4.000 de produse ce fac parte din 80 de categorii au dreptul să poarte această etichetă în Germania şi în alte state.

Lebăda nordică, sistemul scandinav de etichetare eco există din 1989 şi este în prezent valabil pentru 44 de categorii de produse şi există 1.100 de produse astfel etichetate. În Canada, o serie de eco etichete au fost dezvoltate şi sunt utilizate şi în prezent, însă cel mai popular este EcoLogo, cu peste 1.750 de produse.

Consumatorii sunt din ce în ce mai receptivi la impactul produselor asupra mediului, iar eco etichetarea este o modalitate eficientă de a-i sprijini în alegerea produselor compatibile cu obiectivele de mediu. Răspunsul la întrebarea referitoare la cât de mult contează produsele eco etichetate pentru consumatori este dat chiar de un studiu canadian care nu numai că a relevat faptul că unul din cinci canadieni cumpără produse etichetate ci potrivit cercetării, doi din trei canadieni au încredere în EcoLogo. La nivel european procentul creşte, patru din cinci consumatori declarându-se interesaţi în a cumpăra produse ecologice, dacă acestea sunt certificate în mod corespunzător.

Principalul beneficiu al etichetării ecologice, privit din perspectiva producătorilor este reprezentat de creşterea încrederii şi fidelităţii consumatorilor.

Avantajele eco etichetei:

contribuie la consolidarea poziţiei firmei în faţa clienţilor;

îmbunătăţeşte imaginea companiei;

promovează eficienţa economică;

stimulează dezvoltarea pieţei;

încurajează îmbunătăţirea continuă;

promovează certificarea.

Floarea şi frunza, simboluri comunitare a produselor eco

În cadrul strategiei europene ce promovează producţia şi consumul durabil, în 1992 Comisia Europeană a creat Floarea Europeană, schema unică de certificare pentru a ajuta consumatorii să distingă produsele şi serviciile verzi. Eticheta ecologică europeană este reprezentată de o floare cu petale sub formă de steluţe şi vizează 24 grupe de produse din diferite sectoare de activitate. Pe lângă produse de curăţare, produse din hârtie, produse pentru casă, electrice şi electrocasnice, eticheta ecologică este acordată şi pentru două activităţi din domeniul serviciilor şi anume serviciilor de cazare turistică şi serviciilor de camping.

Singurele produse pentru care nu se acordă eticheta ecologică comunitară sunt alimentele, băuturile şi produsele medicale.

În afara statelor membre ale Uniunii Europene, floarea mai poate fi găsită şi în Norvegia, Liechtenstein şi Islanda. Din 1992 de când s-a început acordarea de etichete ecologice, numărul de companii care au cerut şi primit etichetarea a crescut în fiecare an, ajungându-se ca la începutul anului 2010, mai mult de 1.000 de companii să aibă eticheta ecologică pentru produsele şi serviciile lor. Creşterea a fost cu atât mai spectaculoasă cu cât în 2002, majoritatea statelor membre de la acea vreme aveau fiecare mai puţin de 3 produse eco etichetate.

Atunci, ca şi acum, topul era condus de Italia, Franţa, Germania şi Danemarca, primele două dintre acestea numărând în 2009 mai mult de jumătate din totalul licenţelor de etichete ecologice acordate la nivelul UE.

Eticheta ecologică europeană:
- este credibilă, fiind bazată pe studii stiinţifice;
- are un caracter selectiv;
- este fiabilă, fiind acordată de autorităţi în domeniu;
- are un caracter dinamic şi evolutiv;
- este vizibilă, acoperind o gamă largă de produse;
-
are un caracter voluntar.

În ceea ce priveşte produsele alimentare ecologice, începând cu 1 iulie 2010 Comisia Europeană a introdus Euro Frunza, eticheta ecologică adresată alimentelor ecologice preambalate produse în orice stat membru al UE. Simbolul grafic al acestei noi etichete porneşte de la ideea statelor membre reprezentate în formă de steluţă.

Eticheta ecologică în România

În prezent, în România există doar 5 firme autohtone care au reuşit să obţină eticheta ecologică pentru propriile produse şi anume compania de textile Argeşana Piteşti, producătorul de saltele Bioflex din Sibiu, hotelul Saturn din staţiunea Saturn, Maguay – companie românească de IT şi hotelul Crowne Plaza din Bucureşti.

Obţinerea etichetei ecologice nu este obligatorie şi orice cerere de acordare a acesteia este supusă plăţii unui tarif, urmând ca ulterior, operatorul economic care a obţinut eticheta ecologică europeană să plătească autorităţii competente un tarif anual de utilizare a acesteia. Organismul care decide acordarea etichetei ecologice este Comisia Naţională pentru Acordarea Etichetei Ecologice din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor. Din cadrul Comisiei fac parte reprezentanţi ai Ministerului Mediului şi Pădurilor, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Gărzii Naţionale de Mediu, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, ai patronatelor din domeniile supuse etichetării şi organizaţiilor neguvernamentale din domeniul protecţiei mediului şi protecţiei consumatorilor.

Pentru obţinerea etichetei ecologice producătorii sau prestatorii de servicii trebuie să solicite eticheta ecologică de la Ministerul Mediului şi Pădurilor şi apoi să meargă la un institut care are laboratoare acreditate în testarea ecologică a produselor şi care să-i analizeze produsele. Compania revine apoi la minister cu rezultatul, unde Comisia Naţională pentru Acordarea Etichetei Ecologice analizează dosarul. Procesul este lung şi destul de costisitor, dar există programe de finanţare care susţin firmele interesate de obţinerea etichetei ecologice. De la depunerea cererii, acordarea etichetei ecologice durează aproximativ două săptămâni. Tariful pentru procesarea solicitării reprezintă echivalentul în lei a 300 de euro, cu o reducere de 25% în cazul IMM-urilor, iar tariful anual este egal cu 0,15% din volumul anual al vânzărilor produsului care a obţinut eticheta ecologică în cadrul Comunităţii.

citeste tot articolul in ecomagazin