Particularităţile anatomo-morfologice ale culturii căpşunului

Căpşunul este o plantă perenă, semierboasă care creşte sub formă de tufă joasă (15-20 cm. înălţime), cu o structură anatomo-morfologică specifică, care o plasează între speciile ierboase şi cele lemnoase. Partea aeriană (tulpina) este formată dintr-un ax scurt şi îngroşat, din care se formează frunze, muguri, pedunculi florali, stoloni şi rădăcini. Axul prezintă măduvă şi un strat inelar de tesut vascular.
Frunzele sunt lung peţiolate, penate sau trifoliate, dinţate, lucioase sau pubescente, cu stipele variabile ca mărime, formă şi culoare. Foliolele au mărimi şi forme diferite. La unele soiuri, foliola madiană este rotunjită, ovală sau obovată şi cu marginile dinţate. Foliolele au culoarea verde pal, până la verde-închis. Se întâlnesc şi soiuri la care culoarea foliolelor se modifică în timpul maturării, de la verde crud, la verde-albăstrui.

La majoritatea speciilor de căpşuni, frunzele trăiesc câteva luni şi sunt distruse numai de îngheţurile timpurii. În zonele în care temperatura aerului în timpul iernii nu coboară sub 0 0C. frunzele căpşunului continuă să vegeteze până primăvara, când sunt înlocuite de alte frunze tinere, care au iernat sub formă de primordii.

Un mugur vegetativ conţine 5-10 primordii foliare. După Jucikov (citat de Popescu şi colaboratori, 1974) plantele care au iernat cu aparatul foliar integral, au produs cu 55% mai mult decît plantele la care frunzele au fost distruse de îngheţurile timpurii. În primul an de viaţă căpşunul formează o tulpină scurtă, cu o rozetă de frunze, un mugur floral în vârf, 2-3 muguri vegetativi, lateral şi rădăcini adventive către bază.

În anul 2 de vegetaţie, mugurele floral evoluează într-o inflorescenţă, iar cei vegetativi, în lăstari scurţi (1-2 cm. lungime) asigurând astfel primele ramificaţii propriu-zise ale căpşunului. După mai mulţi ani de evoluţie, pe axul central al tulpinii, se formează ramificaţii multiple, asemănătoare vetrelor de rod de la măr şi păr.

Practica a dovedit că plantele viguroase, lipsite de fructe, care provin de la Fragaria x ananassa, produc anual 10-15 stoloni, iar cele de Fragaria virginiana, 35-45 stoloni. Între numărul stolonilor şi al pedunculilor florali, există o corelaţie negativă, şi anume, cu cât creşte numărul stolonilor, cu atât se reduce numărul pedunculilor florali. În literatura de specialitate sunt consemnate şi soiuri de căpşun care nu formează stoloni şi soiuri de căpşun cu stoloni puţini (Bordeianu şi colab. 1968).

Cercetări ample au pus în evidenţă existenţa unui mecanism de transfer, de la planta mamă spre planta fiică, a apei şi fotoasimilatele necesare susţinerii procesului de creştere, în primele săptămâni sau ani, în funcţie de specificul biologic al fiecărui genotip (Darrow, 1966). Detaşate de plantele mamă, plantele fiice, pot supravieţui independent 2-3 săptămâni. Mugurii floriferi se formează în vârful creşterilor anuale.

La majoritatea soiurilor de căpşun, mugurii floriferi sunt solitari, dar există şi soiuri care formează grupuri de câte 2-3 muguri floriferi (soiul Elsanta). Dintr-un mugur florifer, se dezvoltă un peduncul floral, cu o inflorescenţă. Florile sunt mari, mijlocii sau mici, în funcţie de specie şi poziţia lor pe plantă. Ele au culoarea albă sau albă gălbuie.

Florile de căpşun sunt polenizate de albine şi mai puţin de alte insecte. Polenul se maturează înainte de deschiderea florilor, dar rămâne indehiscent până la înflorire. Spre deosebire de alte specii, fructul de căpşun este un fruct fals, rezultat din îngroşarea receptaculului floral. Pe suprafaţa acestuia se prind achenele (seminţele), care sunt considerate adevăratele fructe.

Partea subterană a căpşunului este formată dintr-un număr mare de rădăcini adventive, pornite din zona periciclului. Ele încep să se ramifice când ating lungimea de 2-5 cm. În funcţie de umiditatea din sol, ramificarea poate fi slabă sau bogată.

În condiţii optime de umiditate şi nutriţie, o plantă de căpşun poate avea 20-30 de rădăcini primare şi multe alte sute de rădăcini secundare, terţiare şi de alte ordine superioare.

Majoritatea rădăcinilor la căpşun sunt concentrate aproape de suprafaţa solului, la adâncimea de 10-15 cm. Pe soluri nisipo-lutoase şi nisipoase, ele pătrund mai adânc (20-30 cm.) şi ramifică mai abundent. Longevitatea rădăcinilor căpşunului, diferă în funcţie de specie, categorie (principale, secundare etc.) şi condiţiile ecopedologice. În condiţiile unei tehnologii optimizate, rădăcinile secundare şi terţiare trăiesc 1-2 ani, iar cele principale, 3-4 ani. Rădăcinile căpşunului trăiesc în simbioză cu diferite specii de micorize (Darrow, 1966).

Particularităţi Fiziologice

Fotoperioada

Din cele 35 de specii de căpşuni identificate în Asia, Europa, America de Sud şi America de Nord, numai trei sunt cultivate în scop comercial: Fragaria x ananassa, din care au rezultat majoritatea soiurilor cultivate, Fragaria moschata şi Fragaria vesca. Soiurile acestor specii fructifică numai dacă în timpul diferenţierii mugurilor de rod, sunt îndeplinite anumite condiţii de lumină şi temperatură. În funcţie de nivelul acestor factori, ele sunt grupate în:

• soiuri de scurtă;
• soiuri cu fructificare continuă, care la rîndul lor sunt soiuri de zi lungă şi soiuri indiferente faţă de lumină.

La soiurile de zi scurtă, diferenţierea mugurilor florali se produce când zilele au mai puţin de 14 ore, iar temperatura aerului nu depăşeşte 15 0C. Când temperatura depăşeşte 15 0C, foto - perioada critică pentru inducţia florală este numai de 8-12 ore (în funcţie de soi).

În această categorie sunt cuprinse soiurile: Pajaro, Lincoln, Cuesta, Chandler, Camarosa, Carlsbad, Parker, Sevin, Douglas, Kent, Apollo, Earliglow, Cardinal, Allstar, Levin etc. În zonele cu ierni mai reci, mugurii floriferi ai soiurilor de zi scurtă se formează la sfârşitul verii şi toamna şi se deschid primăvara, când tempratura atinge un nivel optim pentru dezvoltarea lor. Ramificarea părţii principale a tulpinii la plantele de zi scurtă are loc toamna, după formarea stolonilor şi se prelungeşte până la sosirea îngheţului.

Numărul minim de cicluri fotoinductive, necesar să determine înflorirea la aceste plante de zi scurtă, variază de la 7 la 24, în funcţie de nivelul temperaturii (Hartman, 1947, Larson 1994).

În condiţiile unor foto - perioade scurte (sub 8 ore) sunt necesare 10 cicluri pentru inducerea florală, la o temperatură de 24 0C. şi peste 20 de cicluri la temperaturi de 30 0C. Când foto - perioada are o durată de 16 ore, sunt necesare 10 cicluri, la temperatura de 9 0C. După Galleta şi Bringhurst (1990) soiurile moderne de căpţun de zi scurtă sunt mai sensibile la temperaturi ridicate decât la fotoperioade, comparativ cu soiurile indiferente faţă de lumină. La plantele de zi scurtă stolonii se formează după înflorire până la apariţia îngheţurilor. La aceeaşi foto - perioadă de 16 ore, numărul stolonilor este de trei ori mai mare la temperaturi de 21 0C decât la 12,8 0C (Darrow, 1936).

Pentru a ieşi din starea de repaus, soiurile de zi scurtă au nevoie de temperaturi în jur de 0 0C. Deşi adaptate la un climat răcoros, ele se comportă bine şi în regiunile tropicale şi subtropicale. În ultimul timp a fost creat un soi de căpşun de zi scurtă numit INFRA, care formează muguri de rod la temperaturi de 10-26 0C şi fotoperioade de 13-14 ore. Aceste genotipuri dau recolte toamna şi la începutul iernii, când plantele de zi scurtă nu pot fructifica. Soiurile de căpşun Fresno şi Tioga, cultivate în Israel, în condiţiile unor ierni moderate, s-au dezvoltat şi fructificat continuu, fără a exista o perioadă latentă (Sachs M, E. Izsak).

Soiurile indiferente faţă de lumină: Aptos, Brighton, Capitola, Irvine, Seascape, Selva, Sunset, etc. formează muguri floriferi în tot timpul sezonului de creştere, deşi temperaturile prea ridicate, uneori pot inhiba inducţia florală, ca şi la plantele de zi scurtă. Sistemul radicular la căpşun se amplifică toamna şi primăvara, când temperaturile din sol sunt mai coborâte. În timpul fructificării, biomasa plantelor se menţine relativ constant, deoarece cea mai mare parte din foto asimilate sunt dirijate pentru înflorire şi creşterea fructelor.

Creşterile vegetative se desfăşoară normal, când temperaturile din sol sunt cuprinse între 18 şi 30 0C. Peste 30 0C creşterile sunt reduse drastic sau chiar inhibate. Soiurile de zi lungă iniţiază formarea mugurilor florali când temperatura aerului este moderată şi foto - perioada este mai mare de 12 ore.

Rata fotosintezei. La Fragaria vesca, intensitatea fotosintezei se desfăşoară la nivel optim, când temperatura este în jur de 25 0C. Toate speciile şi toate soiurile de căpşun reacţionează favorabil la creşterea concentraţiei de bioxid de carbon de la 100 la 400 ppm. Eliminarea florilor şi fructelor sunt mereu însoţite de o scădere puternică a ratei fotosintezei. Modul de plantare a soiurilor de căpşun, pe brazde înălţate sau pe terenuri plane, poate de asemenea influenţa intensitatea fotosintezei. Condiţiile mai bune de lumină, fac ca plantele de pe brazdele înălţate să aibă rate mai ridicate în ce priveşte asimilarea bioxidului de carbon.

Rezistenţa la frig. Studiile şi cercetările comportării căpşunului la frig au arătat că mugurele central de la plantele viguroase şi sănătoase, formate într-un climat mai răcoros, poate rezista la temperaturi foarte scăzute de - 40 până la - 46 de 0C, în timp ce soiurile create şi cultivate într-un climat cald pot pieri relativ uşor, când temperatura coboară sub -10 0C (Harris şi Harvey, 1973). La plantele neaclimatizate, partea aeriană este distrusă parţial sau total când temperatura coboară şi se menţine constant la - 3 0C timp de 1-2 ore. Toate soiurile şi toate plantele de căpşun sunt puternic afectate de îngheţurile timpurii (de tomnă) care survin brusc, înainte ca ele să se pregătească pentru iernat, sau după perioade calde de la începutul primăverii, când ele au pornit deja în creştere.

Din sinteza unor cercetări mai ample, privind rezistenţa căpşunului la frig, rezultă că sunt mai uşor afectate creşterile noi, mugurii florali, florile deschise şi fructele tinere. Primăvara şi vara mugurii vegetativi şi floriferi au aceaşi toleranţă la frig, în schimb iarna, cei vegetativi sunt mai rezistenţi. Florile principale sunt mai sensibile la temperaturi scăzute, decât cel secundare şi terţiale. Butonii florali rezistă până la – 5 0C. iar fructele tinere până la – 3 0C (pentru o perioadă scurtă).

Cercetările efectuate până în prezent au dovedit că rezistenţa la frig a soiurilor de căpşuni, poate fi asociată cu o serie de factori de natură genetică, biochimică, ecologică şi tehnologică. Studiul genetic arată că sunt soiuri de căpşun cu flori rezistente la frig (Kent, Aiko, Chamby, Winona, Redcoat) soiuri cu flori potrivit de rezistente (Pocahontas, Regina, Talisman etc.) şi soiuri cu flori sensibile (Thomas, Tamella, Tufts, Pajaro etc.).

Dintre factorii biochimici un rol important în sporirea rezistenţei căpşunului la frig îl are creştere1a conţinutului plantelor în timpul călirii(pregătirii repaosului) în: sucroză, zahăr total şi reducător, hidraţi de carbon, amidon şi substanţă uscată.
Factorul ecologic controlează rezistenţa căpşunului la frig, prin prezenţa apei din sol. Insuficienţa apei, în perioada prerepaosului se corelează cu diminuarea rezistenţei plantelor la ger şi la îngheţurile de revenire.

Dintre verigile tehnologice implicate în creşterea rezistenţei căpşunului la temperaturile scăzute, pot fi menţionate: irigarea, fertilizarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc. În tehnologiile moderne, plantaţiile de căpşuni sunt protejate înpotriva îngheţurilor târzii prin metoda irigării prin aspersiune.

Rezistenţa la secetă. Toleranţa la secetă a căpşunului este difrită de la o specie la alta. Fragaria chiloensis are o capacitate de osmoză mai mare decât Fragaria virginiana, un sistem radicular mai bogat şi mai profund, frunzele şi cuticulele mai groase, stomatele mai profunde şi mai rare.

Multe din clonele de Fragaria chiloensis au un conţinut în apă relativ mai redus şi un coeficient de utilizare a acestuia mai eficient. Fragaria x ananassa, sub aspectul toleranţei la secetă se situează între Fragaria chiloensis şi Fragaria virginiana. La nivelul speciei Fragaria x ananassa, se cunosc soiuri tolerante la secetă (Jewel, Miranda, Surecrop, Senga Sengana) şi la exces temporar de umiditate (Avile, Corando şi Key Largo).

Autor: ing. Constantin Burlacu