România are potenţialul agricol nevalorificat

România are potenţial agricol nevalorificat şi din cauză că politicile în acest domeniu se schimbă foarte frecvent. Potenţialul agricol cu care ne mândrim nu are importanţă decât în măsura în care este pus în valoare prin politici de susţinere şi organizare a producţiei şi a pieţelor prin care această producţie devine valoare.
Există foarte multe alte state în lume care au potenţial agricol, chiar mai mare decât România, şi care nu-şi asigură nici măcar hrana, pentru că nu există politici durabile de susţinere publică a agriculturii pe termen lung şi de susţinere a organizării pieţelor agroalimentare. România ar fi putut să aibă propria strategie de dezvoltare a agriculturii imediat după ce a hotărât să aplice reforma funciară, în anii '90, scrie Revista 22.

În mod logic, din punct de vedere economic şi politic, reforma funciară ar fi trebuit să fie urmată imediat de reforma structurilor de producţie agricolă, care să contribuie la organizarea unor exploatări viabile, să definească instrumentele de susţinere a producţiei agricole (mod de subvenţionare a producţiei, de încurajare a investiţiilor şi a modernizării tehnologiilor de producţie, de asigurare a consultanţei de specialitate către agricultori etc.), să organizeze pieţele produselor agricole (regulile şi normele de comercializare, de stabilire a preţurilor de la producător la consumator, pentru a asigura atât stabilitatea preţurilor la consumator, cât şi a veniturilor pentru producătorii agricoli) şi să definească o politică de regularizare a importurilor de produse alimentare pe perioada restructurării, modernizării şi creşterii competitivităţii agriculturii autohtone, pentru a evita concurenţa neloială sau blocarea dezvoltării acesteia într-un climat economic favorabil.

În anii '90 eram încă în perioada când reglementarea comerţului mondial cu produse alimentare era la începuturi şi când mai puteam avea încă o politică tarifară proprie. Întrucât această oportunitate a fost ratată, România nu mai are acum libertatea din anii '90 şi trebuie să compună o politică agricolă pornind de la nişte variabile date, care sunt conţinute în Politica Agricolă Comună (PAC) la nivel european. În PAC sunt aspecte sau instrumente obligatorii pentru toate statele membre (întrucât vorbim de o piaţă comună, fără frontiere sau bariere tarifare) şi altele opţionale, de tip meniu, din care statele membre le pot alege pe cele care li se potrivesc mai bine (în primul rând, programul de dezvoltare rurală finanţat din fonduri europene). Aceste noi reguli, de care, din păcate, am devenit conştienţi la nivel decizional abia după aderarea la UE, ne impun acum o serie de limitări în modernizarea şi creşterea eficienţei agriculturii, fără a ştirbi prea mult din specificul naţional al produselor şi al modurilor de producţie.

În timp, România poate contribui şi la modificarea sau adaptarea PAC şi a regulilor sale, dacă va şti să joace eficient în concertul european, folosindu-şi în mod abil statutul de stat membru UE. Însă România trebuie să ştie ce vrea, de ce vrea aceste lucruri şi apoi să vadă cum se integrează cel mai bine interesele sale specifice în interesul comun european. Altfel spus, înainte de a încerca să-i convingi pe ceilalţi 26 de parteneri europeni de utilitatea comună a obiectivelor tale sau de complementaritatea acestora cu ale lor, trebuie, în primul rând, să ştii tu, la tine acasă, ce vrei pe termen lung şi cum poţi să-ţi valorifici cel mai bine avantajele comparative (sau, altfel spus, locul) pe piaţa comună (din care acum facem parte, vrând-nevrând).

Programul de restituire funciară lansat în 1990 prin desfiinţarea CAP-urilor şi mai apoi a IAS-urilor nu a fost urmat, din păcate, de un program de susţinere a dezvoltării de noi structuri de producţie (ferme familiale, ferme asociative) bazate pe proprietatea privată, de un program de investiţii în mijloace de producţie noi, de organizare şi reglementare a pieţelor agroalimentare bazat pe principiile economiei de piaţă. Sigur, sporadic s-a făcut acest lucru, dar modul de alocare a fondurilor nu a fost unul transparent bazat pe reguli clare, ceea ce a făcut ca acele fonduri în mare parte să fie practic aruncate în "gauri negre".