Tehnologia de cultură a grâului în sistem ecologic

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să călărească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibre, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul , macul, coriandrul, anasonul, chimenul. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007).
Mazărea: leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale, care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate la cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvară). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciat ca şi mazărea. În acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini-mirişte). Prin recoltare timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru fibră. Cultivat în zone umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu lăsând frecvent terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu plus trifoi (cultură ascunsă)-trifoi-grâu, are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Plante bune premergătoare pentru grâul de toamnă: sfecla de zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, soia, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10-15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul trebuie să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr. Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale, totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă, administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturi vegetale.

1.Fertilizarea

Grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care este absorbit circa 80% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile. (după E. Luca, 2005)

Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâu sunt de 15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă por depăşi 1500 kg boabe la ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante. Folosirea urinei diluată în proporţie de 1:7 se poate aplica şi pe vegetaţie atât toamna cât şi la desprimăvărare, fără a se produce arsuri la cultură, doza recomandată fiind de 30-40 t lichid la ha. Se administrează cu vidanjera RCU.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8. Pentru ca lucrarea să fie economică, trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării. (după E. Luca, 2005)

2.Lucrările solului.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale, pentru a permite semănatul în bune condiţii. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1-2 zile întârziere).

Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18-20 cm adâncime.

După premergătoare târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartof de toamnă). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi buruieni.

Arătura este lucrarea de bază de mobilizare a solului şi trebuie să se efectueze după recoltarea fiecărei culturi premergătoare grâului de toamnă. La executarea arăturii se au în vedere o serie de reguli a căror respectare asigură calitatea lucrării şi efectul agrotehnic favorabil acesteia.

Este foarte important ca arătura, ca de altfel şi celelalte lucrări ale solului, să se execute la un anumit conţinut în umiditate, încât solul să se poată revărsa cu uşurinţă după plug, brazda mărunţindu-se în bune condiţii. Când solul este prea umed rezultă curele, felii, iar în condiţiile unui deficit excesiv al umidităţii din sol rezultă bulgări, a căror mărunţire ulterioară necesită lucrări suplimentare ce solicită cheltuieli de combustibil.

În toate aceste situaţii se produce o degradare a structurii solului şi de aceea nu se recomandă aratul solului în astfel de condiţii.

Este foarte necesar ca arătura să fie executată imediat după recoltarea culturilor premergătoare grâului, întârzierea efectuării acesteia având efecte negative.

De exemplu, în cazul premergătoarelor mazăre, rapiţă, orz, dacă solul se lucrează neîntârziat după eliberarea terenului se distrug buruienile, se creează condiţii bune de acumulare şi conservare a apei provenite din ploile ce survin până la data pregătirii patului germinativ, precum şi întreruperea ciclurilor de dezvoltare a bolilor şi dăunătorilor. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Pe solul lăsat nelucrat peste vară are loc o infestare puternică cu buruieni, acestea consumând rezerva de apă şi elementele nutritive din sol.

Diferenţa de producţie între grâul semănat în arătură de vară şi cel semănat în arătură efectuată toamna târziu (înainte de semănat) poate ajunge până la 1000kg/ha.

În cazul premergătoarelor recoltate mai târziu (floarea soarelui, porumb), solul se lucrează imediat cu grapa cu discuri, iar arătura se execută la 20-22 cm, termenul ultim de arat fiind 25 septembrie. În situaţia în care datorită umidităţii scăzute a solului rezultă bulgări ce nu pot fi mărunţiţi prin lucrări superficiale, se va renunţa la arătură, iar pregătirea patului germinativ se realizează numai prin lucrări repetate cu grapa cu discuri la o adâncime de cel puţin 15 cm. De asemenea, este necesară o bună curăţare a terenului de resturi vegetale, urmărindu-se încorporarea acestora, fără însă a scoate bulgări; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare arătura se lucrează în mod repetat cu diferite utilaje (combinatoare, ţesala de buruieni, eventuale grape cu discuri) pentru pregătirea patului germinativ.

Pe terenuri bine lucrate în anii anteriori (arate la adâncime corespunzătoare, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discul greu sau mediu; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12-16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se efectuează lucrări de întreţinere a arăturii şi de pregătire a patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase , atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede decât după arat, terenul rămâne mai nivelat, iar economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11-14 l motorină/ha (după Gh. Bîlteanu, 1989). Această lucrare se efectuează cu bube rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale). (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Pregătirea patului germinativ
Pentru grâu este necesară realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, realizarea unui strat de sol mărunţit pe adâncimea de semănat, care să asigure condiţii optime de încolţire a seminţelor şi răsărire rapidă, uniformă şi energică a plantelor.

Adâncimea ideală de lucru la pregătirea patului germinativ este de 6-8 cm, se lucrează cu combinatorul, eventual cu ţesala de buruieni, pentru mărunţirea şi nivelarea terenului.

3.Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de a doua înmulţiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare. Pentru aceste zone se recomandă soiurile Arieşan, Apullum, Turda 95. În agricultura ecologică nu se practică tratarea seminţelor, dar se pot folosi substanţele permise, ca de exemplu cele pe bază de cupru, care se aplică prin umezire cu o cantitate mai mică de apă. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Datorită întârzierii semănatului, plantele suportă mai greu o serie de procese legate de creştere şi dezvoltare şi din această cauză se modifică şi mersul normal al asimilării substanţelor nutritive.

Având în vedere că noile soiuri de grâu sunt mai pretenţioase faţă de epoca de semănat, epoca optimă de efectuare a acestei lucrări este mai scurtă,intervalul de timp optim de însămânţare situându-se între 25 septembrie şi 15 octombrie.

Semănatul înainte de perioada optimă favorizează atacul unor boli (făinarea) şi dăunători, precum şi dezvoltarea unui foliaj abundent, astfel că plantele intră în iarnă într-un stadiu de vegetaţie avansat, iar rezistenţa la ger poate scădea semnificativ.

Însămânţarea grâului după epoca optimă face ca plantele să intre în iarnă slab înfrăţite, neînfrăţite sau chiar nerăsărite, situaţie cu urmări negative, cum ar fi rărirea culturii prin pierderea plantelor datorită temperaturilor scăzute din timpul iernii, realizarea unui coeficient slab de înfrăţire şi o densitate mică de plante pe m. Pierderile de recoltă prin întârzierea semănatului pot fi de 30-50 kg/ha pentru fiecare zi în cursul lunii octombrie şi 50-100 kg/ha în cursul lunii noiembrie.

Calitatea lucrărilor legate de semănat, cantitatea de sămânţă, epoca şi adâncimea de încorporare a seminţelor sunt hotărâtoare pentru obţinerea unor producţii mari de grâu.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40-50 zile în care plantele să vegheze normal, în care să se acumuleze 450-500˚C temperaturi pozitive, iar la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă la stadiul de 2-3 fraţi şi 3-4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi). La semănatul prea devreme plantele de grâu se dezvoltă prea viguros, sunt expuse la atacul unor dăunători (afide, muşte) plantele sunt mai sensibile la asfixiere şi la ger, în primăvară lanul este foarte des şi este predispus la cădere iar boabele rămân mici. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500-7000 spice/mp. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450-600 boabe germinabile/ mp.

Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid).

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultă din calcul )pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200-250 kg sămânţă/ha. În general, pentru a se asigura 4,1-5,8 milioane plante la ha trebuie să se semene între 50-70 boabe pe metru liniar.

În cazul întârzierii semănatului sau când reuşim să realizăm un pat germinativ bun, va trebui mărită doza de sămânţă la ha. Sămânţa veche, de mai mulţi ani, răsare dar nu rezultă plante viguroase cu energie de creştere suficientă.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România grâul este semănat la 4-5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mia dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5-6 cm.

Distanţele la semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În condiţii le noastre rezultatele cele mai bune au fost obţinute cu distanţa de 12,5 cm, între rânduri. Prăşitul grâului, când distanţa între rânduri trebuie să fie de 17-18 cm, nu are importanţă şi justificare, la noi neînregistrându-se precipitaţii abundente, ca de ex. în Elveţia. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

4.Lucrările de îngrijire
Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizată, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare, mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători, dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai 1-2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil, terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative sau cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolice). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, dar este recomandată folosirea ţesalei de buruieni. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile. Aceste consecinţe nu se manifestă în cazul ţesalei de buruieni, natural când se execută în condiţii optime, cu unghiul de atac al pieselor active bine ales. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului.
Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, 10-20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60-70%. În agricultura ecologică combaterea buruienilor se realizează prin rotaţia culturilor şi lucrări mecanice. Nu se urmăreşte stârpirea în totalitate a buruienilor, ci limitarea pagubelor cu înrădăcinare adâncă, se execută chiar şi plivitul manual.

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive. Aceste măsuri au fost tratate la rotaţia culturilor, respectiv la lucrările mecanice.

5.Recoltarea
Momentul optim de recoltare a grâului este maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14-15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă recoltatul începe mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cultivate cu grâu, care trebuie recoltate pentru a preîntâmpina întârzierea şi pentru a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor. (după Gh. V. Roman şi colab. 2007)