Toamna în pomicultură: Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole

Înfiinţarea plantaţiilor pomicole (pomi, arbuşti fructiferi şi cǎpşun), necesitǎ investiţii mari şi pentru o perioadǎ lungǎ de timp (4-30 ani). De aceea fiecare fermier care face o astfel de investiţie trebuie sǎ ia în considerare toate aspectele tehnico-economice care influenţeazǎ desfǎşurarea activitǎţii pe toatǎ perioada de exploatare a plantaţiei.
Este foarte util ca fiecare fermier sǎ cunoascǎ cele mai noi rezultate obţinute în cercetǎrile referitoare la:

• alegerea şi pregǎtirea terenului în vederea înfiinţǎrii plantaţiei;
• stabilirea sortimentului şi aprovizionarea cu material sǎditor de cea mai bunǎ calitate;
• organizarea şi pichetarea terenului;
• plantarea pomilor;
• tehnologia de întreţinere a plantaţiei pânǎ la intrarea pe rod;
• întreţinerea şi exploatarea plantaţiilor pe rod;
• recoltarea şi valorificarea producţiei la un nivel maxim de eficienţǎ.

Alegerea terenului
O plantaţie pomicolǎ se poate înfiinţa numai în zone în care specia sau soiul cultivat gǎseşte condiţiile optime de creştere şi fructificare şi producţia poate fi recoltatǎ şi valorificatǎ eficient. Se vor lua în considerare factorii pedoclimatici şi socio-economici.

Condiţii climatice. Terenurile care nu întrunesc, ca valoare normalǎ (media pe o perioadǎ de cel puţin 20-30 ani), urmǎtoarele condiţii climatice: temperatura medie anualǎ peste 7ºC, amplitudinea termicǎ în intervalul decembrie-februarie sub 20ºC, precipitaţii în perioada de vegetaţie mai-iulie peste 200 mm (în condiţii de culturǎ neirigatǎ), se exclud de la folosinţe pomicole. (C. Budan, Al. Duţǎ, 1997).

La alegerea terenurilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole se fac studii pedologice şi cartarea agrochimicǎ a acestora, care vor furniza date referitoare la grosimea solului, textura şi structura acestuia, existenţa straturilor compacte sau de altǎ naturǎ (pietriş, piatrǎ de var, argile compacte, straturi de glei impermeabile), însuşirile chimice, care ar putea sǎ fie factori limitativi în amplasarea culturilor pomicole pe aceste suprafeţe. Cu ajutorul informaţiilor obţinute se va putea stabilii ulterior tehnologia corectǎ de pregǎtire a terenului în funcţie de cerinţele speciei pomicole ce urmeazǎ a fi plantatǎ.

Solul. Terenurile pe care se amplaseazǎ plantaţiile pomicole trebuie sǎ corespundǎ din punct de vedere al caracteristicilor solului sub urmǎtoarele aspecte: grosimea, însuşirile fizice şi chimice, humusul, reacţia chimicǎ (pH).
Grosimea solului se referǎ la adâncimea pânǎ la roca compactǎ. Pentru o creştere normalǎ a sistemului radicular speciile pomicole preferǎ solurile profunde, cu grosimea de 1-2 m, în funcţie de modul de înrǎdǎcinare a portaltoiului. Dintre speciile pomicole rǎspândite la noi, nucul şi pǎrul altoite pe portaltoi sǎlbatic cer soluri profunde, cu grosime de pânǎ la 3 m, mǎrul altoit pe sǎlbatic, prunul şi caisul altoite pe mirobolan au nevoie de soluri cu grosime pânǎ la 2 m, mǎrul altoit pe portaltoi vegetativi şi vişinul se dezvoltǎ bine pe soluri cu grosime pânǎ la 1-2 m, arbuştii fructiferi pot fi cultivaţi pe soluri mai subţiri, de 0,6-1 m (A. Lazǎr, 1982).

Textura solului. Pentru cultura pomilor sunt favorabile solurile fertile, lutoase, luto-argiloase, nisipo-lutoase şi cele nisipoase dacǎ existǎ condiţii tehnico-economice pentru a se asigura apa şi substanţele nutririve la nivelul cerinţelor speciei cultivate.

Nu corespund cerinţelor speciilor pomicole terenurile mlǎştinoase, sǎrǎturoase, pietroase şi cele calcaroase cu un conţinut de peste 8-10 % calcar activ.

Conţinutul în argilǎ al solului, unde se pot dezvolta normal rǎdǎcinile speciilor pomicole, variazǎ în funcţie de specie: la prun 40 %, la mǎr 20-40 %, la pǎr 25-30 %. Solurile argiloase, cu un conţinut de argilǎ mai mare de 45 % sunt compacte, grele, greu permeabile pentru apǎ, slab aerate, umede, reci, improprii culturilor pomicole.

Solurile nisipoase sunt în general slab aprovizionate în elemente nutritive, au permeabilitate mare pentru apǎ şi aer, se încǎlzesc uşor şi pierd repede apa. În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza de apǎ freaticǎ la adâncimi de 1,5-4,0 m, pe nisipuri semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0,6-1,0 % humus şi peste 5 % argilǎ reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastrǎ: mǎrul, pǎrul, prunul, piersicul, vişinul, cireşul, coacǎzul negru.

Aceste soluri necesitǎ aplicarea frecventǎ a îngrǎşǎmintelor organice iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea culturilor.
Reacţia solului este un factor important, care trebuie cunoscut deoarece speciile pomicole au cerinţe diferite faţǎ de acesta: mǎrul are un domeniu optim al reacţie solului când intervalul de pH este de 5,7-7,6; prunul 6,2-8,2; cireşul 6,2-8,2; vişinul 6,2-8,2; caisul 6,2-8,3; piersicul 6,8-8,3; afinul 4,3-5,8.

În general un pH scǎzut este nefavorabil pentru majoritatea speciilor pomicole. La alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor se vor avea în vedere cerinţele speciilor, soiurilor şi portaltoilor faţǎ de acest factor.

Conţinutul în humus al solului influenţeazǎ creşterea şi dezvoltarea pomilor. Pomii se dezvoltǎ echilibrat în soluri cu un conţinut în humus de 2-3 %. Cele cu un conţinut scǎzut, erodate sau cele cu un conţinut ce depǎşeşte 5-6 % nu asigurǎ o dezvoltare normalǎ a pomilor.


Mai multe detalii despre plantarea, ingrijirea si combaterea daunatorilor la alti pomi fructiferi gasiti aici


Adâncimea apei freatice. Limitele optime ale adâncimii apei freatice pentru diferite specii sunt: arbuşti fructiferi 0,8-1,0 m, gutui 1,0-1,5 m, mǎr şi prun 1,5-2,0 m, pǎr şi piersic 2,0-2,5 m, cais 2,5 m, nuc 3,0 m.

Relieful terenului reprezintǎ de asemenea un factor limitativ în cultura speciilor pomicole. Sunt excluse de la înfiinţarea plantaţiilor terenurile cu panta mai mare de 25 %, versanţii expuşi proceselor de eroziune şi alunecǎrilor de teren, zonele expuse vânturilor dominante, vârfurile de deal şi vǎile înguste.

Sunt recomandate din acest punct de vedere terenurile plane sau uşor înclinate (cu panta de 3-5 %), deoarece pe astfel de terenuri se poate folosi toatǎ gama de maşini şi utilaje necesare unei tehnologii moderne. În zonele favorabile pentru cultura pomilor multe terenuri au pante mai mari, 6-12 %, care pot sǎ fie plantate dacǎ sunt uniforme. Versanţii cu pante de 15-20 % se folosesc dacǎ sunt efectuate lucrǎri de amenajare a acestora (terasare cu terase continue sau individuale), şi nu prezintǎ probleme de stabilitate.

Expoziţia terenului în zonele mai calde se alege în funcţie de cerinţele speciei cultivate faţǎ de temperaturǎ. În zonele dealurilor înalte, unde clima este rǎcoroasǎ, cele mai bune terenuri sunt cele cu expoziţie sudicǎ, sud-esticǎ sau sud-vesticǎ. Cu cât altitudinea este mai mare se vor evita expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice, mai ales pentru soiurile care ajung mai târziu la maturitate. Pe terenurile cu expoziţii mai puţin favorabile se cultiva arbuşti fructiferi care au cerinţe mai reduse faţǎ de temperaturǎ şi luminǎ.

Altitudinea. La alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole se va ţine cont şi de altitudinea la care ne aflǎm, deoarece speciile şi soiurile se comportǎ diferit faţǎ de acest factor. La mǎr de exemplu, soiul Jonathan se comportǎ bine la altitudini mai mari de 300 m, iar soiurile Starking delicious şi Golden delicious dau rezultate mai slabe.

La altitudini mai mari coacerea fructelor are loc mai târziu, acestea sunt mai puţin colorate şi sunt fade.

Poluarea mediului. În cultura pomilor fructiferi este necesar sǎ se cunoascǎ, pentru zona în care se amplaseazǎ, sursele posibile de poluare a solului, apei sau aerului. Ca surse de poluare pot fi: diferite ramuri industriale, stocarea necorespunzǎtoare a deşeurilor cu diferite provenienţe, agricultura prin folosirea defectuoasǎ a pesticidelor în perioadele anterioare, aplicarea necorespunzǎtoare sau în exces a îngrǎşǎmintelor chimice.

Noxele poluante existente la un moment dat într-o zonǎ unde se cultivǎ pomi şi arbuşti fructiferi, acţioneazǎ asupra acestora producând arsuri pe frunze, se acumuleazǎ substanţe toxice în compoziţia fructelor, apar plǎci necrotice pe fructe, se produce deformarea acestora.

Emanaţiile de SO2 în timpul înfloritului împiedicǎ polenizarea şi fecundarea, distruge albinele şi insectele polenizatoare. Datoritǎ compuşilor toxici care pot sǎ existe în atmosferǎ şi ajung pe frunze, se produce cǎderea prematurǎ a acestora şi astfel se pierde atât recolta din anul în curs cât şi ce din anul urmǎtor, deoarece nu se poate produce diferenţierea mugurilor de rod în absenţa foliajului.

Cunoscând zonele cu risc de poluare, fermierii trebuie sǎ evite organizarea unor plantaţii noi în apropiera acestora, deoarece nu se vor putea obţine producţii de fructe de calitate şi constante.

În cazul în care terenul pe care urmeazǎ sǎ se înfiinţeze o plantaţie pomicolǎ nu îndeplineşte toate condiţiile prezentate, la nivel optim, dar nu sunt excluse de la plantare, pentru mǎrirea capacitǎţii de producţie se pot lua mǎsuri care constau în:

• drenarea terenului în zone cu apa freaticǎ la adâncime prea micǎ sau cu risc de bǎltire;
• executarea canalelor colectoare în zone cu pericol de inundaţii;
• lucrǎri antierozionale pe terenuri în pantǎ;
• instalarea unui sistem de irigare.

Pentru solurile mai puţin fertile se vor stabili planuri de fertilizare corespunzǎtoare şi se vor lua mǎsuri de corectare a aciditǎţii.

Pentru buna desfǎşurare a fluxului tehnologic în plantaţiile pomicole, trebuie sǎ existe acces la surse de apǎ necesare efectuǎrii tratamentelor fitosanitare şi a irigǎrii, drumuri de acces pentru transportul produselor, sǎ fie în apropierea unor zone populate de unde sǎ se poatǎ lua forţa de muncǎ necesarǎ, în special cea sezonierǎ (pentru plantare, efectuarea lucrǎrilor de tǎiere, recoltare).

Autor: Ing. Felicia Paşca