Despre intervenţia statului în zootehnie, la 1909. Mecanisme de sprijin, subvenţii, infrastructura zootehnică

AGRICULTURA ROMÂNIEI la 1909, agricultura romaniei in perioada interbelica. Legi agricole la 1900, zootehnie generala, subventii crescatorii de animale, subventii crescatori de cai, exportul de produse animale si animale vii. Istoria agriculturii romanesti.

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal. Ţăranilor li s-a dat pământ, dar nu au fost sprijiniţi să producă peste nevoile familiale. Mai mult, din momentul împroprietăririi aceştia au căpătat statutul de contribuabili, fiind obligaţi să plătească taxele şi impozitele stabilite la acea vreme.
Dacă până la 1864 ţăranii negociau direct cu boierii şi reprezentanţii lor dările pe care trebuiau să le plătească, o negociere de tip oriental, nu au mai putut face acelaşi lucru cu reprezentanţii statului, veniţi să colecteze impozitele. Metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată, fapt ce a generat nemulţumiri care s-au acumulat şi s-au menţinut decenii întregi.

Reformele nu s-au oprit, ci din contră. Treptat, statul a început să promoveze politici de sprijin, dintre care un loc important îl ocupă politica promovată de statul român, la începutul secolului XX, în domeniul exportului de produse agricole.

Astfel, în perioada interbelică, România şi-a păstrat în bună măsură locurile fruntaşe ocupate în topul mondial al exporturilor de mărfuri agricole. Agricultura românească făcea primii paşi către intensificarea producţiei şi organizarea valorificării acesteia.

Măsuri de sprijin în agricultură, la începutul secolului XX

Intervenţia statului în agricultură se manifesta prin acţiuni pentru susţinerea producţiei, reglarea preţurilor interne şi export. Despre cum sprijinea statul român exportul am scris în 2009, pe blogul personal. Scriam atunci despre o carte din colecţia personală - „Zootehnia generală” – lucrare a profesorului Nicolae Filip, tipărită în 1909. Cartea conţine şi o colecţie de legi, din care mi-a atras atenţia „Legea pentru încurajarea exportului de carne şi îmbunătăţirea raselor de animale, din 15 martie 1906″.

Legea stipula un lucru foarte deştept: concesiona spaţii deţinute de stat către crescătorii de animale şi intermediari, pentru înfiinţarea de ferme şi spaţii de depozitare în apropierea gărilor şi porturilor. Sunt menţionate porturile Constanţa, Galaţi şi Brăila.

“Art. 3. Concesionarul este obligat, in schimbul avantagelor ce se acorda de Stat, a exporta pe fiecare an un minimum de vite, porci si oi, al caror numar minim se va fixa prin contract, dupa cum urmeaza”

Cu alte cuvinte, statul sprijinea atât producţia, cât şi comerţul! Nu se limita la a acorda o subvenţie pe cap de animal sau pe hectarul de teren lucrat, ci se implica activ în dezvoltarea infrastructurii necesare exportului.

Profesorul Filip considera, în 1909, ameliorarea raselor şi dimensiunea şeptelului drept chestiuni de siguranţă naţională. Desigur, în zootehnia acelor timpuri un rol important îl ocupa creşterea cailor, în condiţiile în care cavaleria reprezenta un procent însemnat din armata României.

„Nu este bine ca o ţară, în anumite condiţiuni precare, să nu găsească pe teritoriul său stocul de cai de cari armatele au nevoie”, scria N. Filip. Pornind de la cai, sistemul asigurării unui şeptel minim a fost reprodus şi pentru alte specii de animale, în sectoarele bovine, ovine şi caprine.

Tratatul de zootehnie generală pomeneşte două mecanisme de intervenţie a statului în zootehnie.

Intervenţia directă, prin crearea de herghelii şi de oierii naţionale.

„În oierie se poate creşte, selecţionându-se numai rasa locală sau se pot introduce rase noi, străine, pe care Statul le găseşte bune şi pe cari vrea să le răspândească.”

Acelaşi mecanism este descris în carte şi în cazul bovinelor şi porcinelor. În plus, mecanismul nu este centralizat, profesorul Filip menţionând că îmbunătăţirea raselor de animale se poate face la nivel judeţean sau comunal. „Consiliile comunale pot cumpăra pentru comună armăsarii, taurii, berbecii sau vierii.”

Intervenţia indirectă este considerată ca fiind superioară celei directe. Ea consta în „distribuirea unor subvenţiuni” proprietarilor de animale din rasă ameliorată, dar şi asigurarea unui fond din care se ofereau premii la concursurile şi expoziţiile de animale de rasă.

Nu în ultimul rând, poate cel mai important mecanism de intervenţie este cel descris mai sus, de asigurare a infrastructurii necesare exportului. Profesorul Filip precizează:

„Statul este dator ca, prin toate mijloacele posibile, să creeze astfel de debuşeuri în ţară dar şi în alte ţări. În relaţiunile sale internaţionale, este dator să caute a asigura scurgerea mărfurilor animale.”

Alte mecanisme de sprijin au la bază înfiinţarea de asociaţii şi grupuri de crescători de animale.