Cultivarea capsunilor - irigarea in cultura capsunului

Irigarea culturii este o verigă tehnologică ce influenţează foarte mult cantitatea şi calitatea producţiilor obţinute la această specie, datorită faptului că cerinţele căpşunului faţă de apă sunt mari. Plantele de căpşun au nevoie mai mare de apă primăvara, în timpul înfloritului şi a formării fructelor şi toamna în perioada diferenţierii mugurilor de rod pentru producţia anului următor.
Insuficienţa apei în sol determină avortarea florilor, reduce creşterea fructelor şi numărul mugurilor floriferi pentru producţia anului următor, reduce capacitatea de formare a stolonilor şi înrădăcinarea acestora.

Căpşunul este o plantă cu sistem radicular superficial de aceea resimte foarte repede lipsa de apă din sol. El are nevoie de ploi dese şi cu cantităţi mici de apă, în perioadele calde ale anului. Căpşunul resimte şi perioadele scurte de secetă, plantele nu pier dar se vor obţine producţii slabe cantitativ şi calitativ.

Excesul de apă din sol are efect negativ asupra rădăcinilor fibroase, încetinind creşterea acestora sau provocând moartea lor. Excesul de umiditate în perioada de coacere a fructelor favorizează atacul de Botrytis cinerea.

Căpşunul se poate cultiva neirigat în zone cu un nivel al precipitaţiilor mai mare de 800 mm anual, dar în România, deşi în multe zone acesta se realizează, repartizarea în cursul anului este neuniformă. Există riscul ca în perioadele în care plantele au un consum maxim de apă, să nu cadă precipitaţii suficiente. Pot să apară perioadele de secetă în momentele în care plantele au nevoie de multă apă. Perioade de secetă pentru căpşun sunt considerate acelea în care, timp de 10 zile nu se înregistrează precipitaţii mai mari de 5 mm, în cursul vegetaţiei şi timp de 14 zile în timpul repausului vegetativ. Datele climatice multianuale arată că în ţara noastră, numărul perioadelor de secetă este în medie de 5 pe an, având o durată medie de 18 zile (I. Isac, 2005).

Astfel, cerinţele ridicate ale plantei faţă de apă, sistemul radicular superficial, repartizarea neuniformă a precipitaţiilor în timpul anului, perioadele de secetă, determină fermierii ca la înfiinţarea culturilor de căpşun, în mod obligatoriu să prevadă şi un sistem de irigare.

Căpşunul necesită o udare încă din ziua plantării stolonilor, pentru a asigura o bună prindere a acestora. Frecvenţa udărilor în timpul vegetaţiei într-o plantaţie de căpşun este în funcţie de frecvenţa ploilor şi volumul de precipitaţii căzute, de faza de dezvoltare a plantei, de cerinţele acesteia faţă de apă în momentul respectiv.

La fiecare udare, solul trebuie să se umezească pe o adâncime care să cuprindă majoritatea sistemului radicular al plantei (până la 30 cm).

Sistemele de irigare sunt utile atât pentru completarea deficitului de apă din sol cât şi pentru răcirea plantelor când temperatura aerului depăşeşte 30ºC, ceea ce duce la o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe obţinută (Cepoiu N., 2006).

Se utilizează mai multe metode de udare a căpşunului:

• prin brazde;
• prin aspersiune;
• prin picurare.

Udarea prin brazde
Această metodă constă în distribuirea apei prin brazde, printre rândurile de căpşun.

Pentru folosirea acestui sistem, terenul trebuie să fie cât mai bine nivelat, pentru ca brazdele să aibă adâncime uniformă şi pantă continuă. Lungimea brazdelor se stabileşte în funcţie de permeabilitatea solului şi panta terenului. Pe terenurile în pantă şi pe cele nisipoase lungimea biloanelor (a rândurilor) nu v-a fi mai mare de 50-70 m.
Acest sistem de udare necesită cantităţi mari de apă deoarece o parte din apa distribiută pe rigole se pierde şi nu poate fi folosită de plantele de căpşun.

Udarea prin aspersiune
Prin această metodă apa este distribuită sub formă de ploaie, prin instalaţii care funcţionează sub presiune şi poate fi aplicată pe orice fel de terenuri, inclusiv pe cele în pantă.

Un astfel de sistem are staţie de pompare, conducte de aducţiune şi distribuţie fixe şi aripi de ploaie mobile. Apa este pulverizată asemănător ploii naturale, cu ajutorul aspresoarelor.

La udarea prin aspersiune în culturile de căpşun se folosesc echipamente de udare care să asigure căderea apei sub formă de picături mici şi lente pentru a se evita compactarea solului.

Aceste metode se folosesc pentru udarea culturilor clasice de căpşun.

Irigare prin aspersiune se foloseşte şi pentru protejarea florilor împotriva îngheţurilor târzii de primăvară. Udarea se face când temperatura aerului coboară aproape de 0ºC şi există pericolul de îngheţ. Prin udare florile deschise sunt acoperite cu o peliculă subţire de apă, care îngheaţă când temperatura coboară sub 0ºC. Sub gheaţă temperatura se menţine potrivită (0,5ºC) şi florile rămân viabile (N. Cepoiu, 2006).

Irigarea prin picurare
Acest sistem constă în distribuirea apei pe rândul de căpşuni cu ajutorul unor conducte din material plastic, aşezate de obicei pe sol (unele pot fi şi îngropate). Pe acestea sunt montate picurătoare care pot fi exterioare sau încorporate. Apa se distribuie în sol în zona picurătorului, suprafaţa de udare fiind determinată de debitul acestuia, durata de aplicare, tipul de sol.

Distanţele dintre picurătoare sunt egale cu distanţa dintre plante pe rând. Debitul şi durata de udare se reglează astfel încât de-a lungulul rândului să se formeze o bandă de sol umezită. La căpşun picurătoarele sunt la 20-30 cm distanţă (corespunzătoare distanţei dintre plante pe rând) umezind pe rând o bandă de 20-30cm lăţime. În culturile de căpşun mulcite cu folie, tuburile picurătoare se montează înainte de întinderea foliei, pe sol sau îngropate.

În general, irigarea prin picurare se aplică la intervale de 2-4 zile. Numărul de udări şi durata acestora trebuie alese în aşa fel încît pe adâncimea de răspândire a majorităţii rădăcinilor să se realizeze condiţii optime de umiditate.

Irigarea prin picurare prezintă o serie de avantaje:

• menţine aproape constantă umiditatea solului în zona sistemului radicular;
• umezeşte solul numai în zona de activitate a rădăcinilor evitîndu-se pierderile de apă, se limitează creşterea buruienilor, se reduce la maximum degradarea solului;
• consumul de energie este redus;
• dă posibilitatea de aplicare a îngrăşămintelor o dată cu apa de irigare (fertirigare).

Dezavantajele acestui sistem sunt:

• costul ridicat al echipamentelor de udare;
• posibilitatea înfundării picurătoarelor datorită filtrării necorespunzătoare a apei de irigare (poate să conţină nisip, mult carbonat de calciu sau fier).

Deoarece, în România majoritatea plantaţiilor sunt amplasate în zone cu cantităţi însemnate de precipitaţii, deci este necesară numai o suplimentare a umidităţii solului în perioade critice, perspectiva extinderii acestui sistem de irigare este foarte mare.

În funcţie de posibilităţile financiare ale beneficiarului şi de suprafaţa ce urmează a fi irigată (plantaţie pe mai multe hectare sau cultură în grădină sau solar) se poate opta pentru un sistem de irigare complex sau unul simplu şi mai ieftin.

Un sistem complex este compus din: pompă cu regulator de presiune, vană, debitmetru, injector de îngrăşăminte, baterie de filtrare, conductă principală de aducţiune, conductă secundară , manometru, racorduri pentru rampe şi rampe( tuburi picurătoare). Sursa de apă poate fi de suprafaţă sau puţuri forate.

Pentru o variantă simplă sunt necesare următoarele componente: un bazin de apă ridicat la 5 m înălţime, unde este dusă apa cu ajutorul unei pompe. Din bazin apa cade liber printr-o conductă PVC, trece printr-un filtru şi este distribuită la tuburile picurătoare prinse pe conducta secundară cu ajutorul unor racorduri. Sursa de apă poate fi un puţ forat.

Producţiile mari şi calitatea foarte bună a fructelor obţinute în condiţiile folosirii unui sistem de irigare performant, pot determina o valorificare eficientă a căpşunelor, fermierii reuşind amortizarea investiţie într-o perioadă scurtă de timp.

Autor: Dr. ing. Felicia PAŞCA