Dr. ing. Felicia Pasca, despre cultura caisului in Romania

Valoarea alimentară a fructelor, potenţialul ridicat de producţie al pomilor, faptul că pomii intră pe rod destul de timpuriu iar coacerea fructelor are loc într-o perioadă în care există un gol de fructe, ele se coc după cireşe şi vişine, valorificarea făcându-se relativ uşor şi la preţuri ridicate, fac din cais o specie dorită de fermieri în livezile lor.
In zona de nord-vest a României această cultură este considerată riscantă în primul rând datorită rezistenţei slabe la ger, la brumele târzii de primăvară, a sensibilităţii la diferite boli specifice şi apariţiei adeseori a pieirii premature a pomilor în livadă. Totodată, trebuie luat în considerare şi faptul că fructele sunt perisabile şi valorificarea trebuie făcută imediat după recoltare.

O condiţie esenţială pentru reuşita culturii caisului o constituie stabilirea zonelor favorabile acestei specii.

Caisul se cultivă mai mult în sudul României. În vestul ţării această specie găseşte condiţii favorabile în zonele: Oradea, Diosig, Valea lui Mihai.

Pentru ca un fermier să poată asigura condiţii optime de dezvoltare pentru această specie, trebuie să cunoască particularităţile de creştere şi rodire şi cerinţele faţă de factorii de mediu.

Particularităţi de creştere şi fructificare
Sistemul radicular la caisul pe rădăcini proprii sau altoit pe franc sau zarzăr este repartizat pe două nivele. Cea mai mare parte a rădăcinilor sunt situate în sol la adâncimea de 20-60 cm iar cca. 10% pătrund mai adânc, putând ajunge până la 4-4,5 m.

În plan orizontal rădăcinile sunt repartizate pe o rază ce depăşeşte proiecţia coroanei. De aici şi recomandarea ca fertilizarea să se efectueze pe întreaga suprafaţă a proiecţiei coroanei. Trunchiul pomului la cais poate fi de 50-100 cm înălţime, cu tendinţa de a fi cât mai mic, pentru protejarea tulpinii împotriva insolaţiei şi a vânturilor reci şi uscate din timpul iernii. Este necesar ca acesta să fie menţinut sănătos toată viaţa pomului.

La majoritatea soiurilor de cais, forma de coroană în perioada de tinereţe este invers piramidală. În perioada de maturitate aceasta capătă un aspect globulos, la unele soiuri fiind turtită.

Axul coroanei la maturitatea pomului nu mai păstrează poziţia verticală, ramurile laterale cresc mult, ramifică slab şi se arcuiesc. Pentru a evita acest fenomen ramurile anuale care cresc prea lungi trebuie scurtate.

Caisul are un ritm de creştere intens în primii ani după plantare, lăstarii cresc mai mult de 1 m, uneori cu 2-3 valuri de creştere şi numeroşi lăstari anticipaţi.

Procesul de diferenţiere a mugurilor de rod este foarte rapid la cais, ceea ce permite ca atât mugurii de rod de pe lăstarii normal dezvoltaţi, cât şi cei e pe lăstarii anticipaţi, să evolueze în muguri de rod chiar în anul formării lor.
La soiurile cultivate în ţara noastră acest proces începe spre sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august şi continuă până în perioada de repaus.

În ceea ce priveşte comportarea în procesul de polenizare, majoritatea soiurilor de cais sunt autofertile, ceea ce determină legarea unui număr mare de fructe chiar şi la pomii izolaţi.

Referitor la potenţialul productiv, caisul rodeşte economic 15-20 de ani dacă este amplasat în zone favorabile. Altoit pe prun şi în condiţiile unei agrotehnici adecvate de cultură, durata sa de viaţă poate fi prelungită cu încă 5-10 ani.
În ciclul anual al caisului se deosebesc două perioade distincte: cea de repaus şi perioada activă sau de vegetaţie.

Perioada de repaus începe din momentul când timpul se răceşte, temperatura fiind mult timp sub 0º C şi durează până la începutul primăverii când temperatura se menţine între 0ºC şi 5º C. În perioada de repaus se disting două etape: una de repaus obligatoriu, când pomii nu pornesc în vegetaţie chiar dacă au condiţii favorabile şi această perioadă este scurtă, de la sfârşitul lunii noiembrie până spre sfârşitul lunii decembrie, şi una imediat următoare de repaus relativ, când mugurii floriferi sunt gata să pornească în vegetaţie iar în condiţii favorabile de temperatură pot să înflorească.

Pe acelaşi lăstar mugurii cei mai tardivi sunt cei de pe ultimul val de creştere, care uneori scapă de gerurile târzii de primăvară.

La pomii tineri perioada de repaus începe şi se termină mai târziu, fiind astfel mai puţin expuşi pericolului de îngheţ şi astfel recolta de fructe este mai sigură.

Perioada de vegetaţie. Caisul porneşte în vegetaţie foarte devreme, când sunt create condiţii de temperatură de 5-6 ºC. Mugurii încep să se umfle când temperatura medie zilnică a aerului se menţine ridicată 8-10 zile. Mugurii floriferi pornesc cu 5-6 zile înaintea mugurilor vegetativi.

După o perioadă de 20-22 zile cu temperaturi mai mari de 5ºC, orice scădere bruscă de temperatură este periculoasă pentru mugurii de rod.

Înfloritul la cais are loc primăvara devreme, înaintea apariţiei frunzelor şi se face pe seama rezervelor de substanţe nutritive acumulate în rădăcini, trunchi şi ramuri, în toamna precedentă. Procesul de înflorire durează 8-10 zile.
La baza ramurilor de rod se găsesc muguri floriferi incomplet dezvoltaţi. În condiţiile în care mugurii de rod sau florile au fost distruse, aceştia diferenţiază şi înfloresc în 12-16 zile şi sunt capabili să facă fructe. Producţia obţinută în aceste condiţii este neeconomică.

De asemenea, înfloresc cu 4-5 zile mai târziu şi mugurii floriferi formaţi pe lăstari din valul 2 şi 3 de creştere, care uneori pot asigura o producţie bună de fructe, dacă mugurii principali au fost distruşi.

Creşterea lăstarilor la cais are loc în condiţii optime la temperaturi de 20-25ºC şi durează până la sfârşitul lunii iulie, după care are loc maturarea lemnului şi pregătirea pentru perioada de repaus.

În zona de nord-vest a ţării coacerea fructelor are loc în decadele II şi III a lunii iulie şi prima decadă a lunii august.
Pierderea timpurie a frunzelor defavorizează procesul de diferenţiere a mugurilor de rod, a acumulării de substanţe de rezervă şi coacerea corespunzătoare a lemnului, toate cu efecte negative asupra producţiei din anul următor.

Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu ­
Cerinţele faţă de lumină. Caisul este o specie pomicolă care are cerinţe mari faţă de lumină. Tehnologia de cultură trebuie adaptată astfel încât să asigure condiţii optime de iluminare a întregii coroane şi pe tot parcursul zile.
Caisul este foarte exigent faţă de căldură. Pomii înfloresc şi leagă atunci când temperatura aerului depăşeşte 10ºC iar în timpul vegetaţiei cere temperaturi medii în jur de 20ºC.

Factorul care limitează extinderea culturii caisului în România îl constituie temperaturile scăzute din timpul iernii şi din perioada de înflorire şi legare a fructelor. Rezistenţa la temperaturi scăzute a acestei specii este condiţionată de soi, de gradul de călire a pomului, de vârstă, de succesiunea temperaturilor ridicate şi scăzute, de expoziţia terenului.

Dintre organele pomului, mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger mai ales după ieşirea din perioada de repaus, în fenofaza de umflare a mugurilor. Temperaturi de –12…-14ºC provoacă în această fază distrugerea în masă a acestora.. Florile deschise sunt afectate la temperaturi de –2…-3ºC iar după scuturarea petalelor sunt distruse la –1…-2ºC.
În ceea ce priveşte rezistenţa pomilor în ansamblu, în primii 3-4 ani de la plantare sunt mai rezistenţi la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Este bine ca în zonele unde se cultivă caisul ,iarna temperaturile să nu scadă sub -20ºC. Caisul poate suferi de ger şi după anii cu supraproducţie, după veri excesiv de secetoase sau în cazul când toamnele sunt lungi şi ploioase.

În perioada de vară caisul necesită multă căldură. Dacă verile sunt scurte şi răcoroase are loc o stagnare a creşterilor vegetative şi a coacerii lemnului la lăstarii tineri, care intră cu lemnul necălit în iarnă şi poate fi distrus de ger.

Cerinţe faţă de umiditate
Caisul este o specie rezistentă la secetă. Se cultivă şi în zone cu precipitaţii de 450-550 mm. anual, dacă acestea sunt bine repartizate în timpul anului. În condiţiile în care acestea sunt neuniform repartizate se impune irigarea plantaţiei.
Umezeala excesivă în lunile mai - iunie favorizează atacul unor ciuperci patogene. În faza de coacere a fructelor excesul de apă duce la crăparea fructelor.

Sistemul radicular la această specie nu suportă excesul de apă din sol nici măcar pe o perioadă scurtă de timp.
În zonele secetoase este nevoie de irigarea culturii după recoltare pentru a asigura definitivarea creşterilor vegetative şi diferenţierea mugurilor de rod.

Cerinţele faţă de sol
Caisul reuşeşte bine pe aproape toate tipurile de sol. sunt favorabile acestei culturi solurile mijlocii, uşoare, lutoase şi nisipo-lutoase. Are nevoie de soluri cu fertilitate ridicată, bogate în fosfor şi potasiu, permeabile pentru apă şi aer. Preferă solurile cu reacţie neutră sau uşor alcalină (pH 7-7,5).

Cerinţele faţă de sol sunt diferite în funcţie de portaltoi. Altoite pe zarzăr şi migdal soiurile de cais preferă soluri care conţin calcar între 3% şi 14%. Pe nisipuri dă rezultate bune dacă este altoit pe zarzăr.

Solurile grele, reci, impermeabile, cele pietroase, terenurile inundabile sau cu apa freatică la mai puţin de 2-3 m adâncime şi solurile mlăştinoase nu sunt favorabile pentru înfiinţarea plantaţiilor de cais. Pe aceste soluri pomii vegetează slab şi încep să piară în primii ani după plantare.

Zonele favorabile culturii caisului
Pentru ca o cultură de cais să fie rentabilă ea trebuie înfiinţată în zone care îndeplinesc următoarele condiţii:
suma precipitaţiilor în perioada noiembrie-martie să fie cuprinsă între 150-200 mm; zona să fie lipsită de vânturi reci şi uscate care deshidratează ţesuturile plantei, favorizează apariţia de plăgi pe scoarţă şi micşorează rezistenţa la ger;
să nu se manifeste oscilaţii mari de temperatură pe intervale lungi de timp sau între zi şi noapte. Este important ca în zonă să nu fie geruri de revenire la sfârşitul iernii şi începutul primăverii sau îngheţuri târzii de primăvară;
terenurile să fie adăpostite natural împotriva vânturilor şi să aibă o expoziţie favorabilă.

Pieirea prematură a caisului
Pieirea prematură a pomilor provoacă cele mai mari pagube în plantaţiile de caişi, fiind factorul care limitează extinderea acestei specii.

În zonele favorabile de cultură uscarea caişilor înainte de vreme apare într-un procent de 2-3% anual. În zonele mai puţin favorabile pentru această cultură, după 15 ani de la plantare rămân în livezi 50% din pomi iar acestea devin nerentabile.( M. Botez, N. Burloi).

Simptome caracteristice
După rapiditatea şi modul cum apar şi se manifestă simptomele, se pot distinge:

Uscarea bruscă a pomilor, cunoscută şi sub denumirea de apoplexia caisului. Aceasta apare în timpul vegetaţiei şi fără semne vizibile de suferinţă pomul se usucă în totalitate sau numai parţial. Frunzele se veştejesc brusc în numai 2-3 zile.
pieirea lentă a caisului. Se instalează pe fondul unor dereglări fiziologice datorate condiţiilor pedoclimatice nefavorabile şi a unei agrotehnici necorespunzătoare. În aceste condiţii pe pom se instalează boli şi dăunători care sunt foarte virulenţi şi pot duce la uscarea acestuia. Depistarea la timp a simptomelor permite luarea de măsuri agrotehnice corespunzătoare şi de multe ori se obţin rezultate bune.

Apoplexia caisului – fenomen complex foarte întâlnit în plantaţiile de cais cauzat de (I. Man, 2006):
Condiţii climatice nefavorabile (gerurile mari în timpul iernii; îngheţurile târzii de primavară şi cele timpurii din toamnă);
Atacul unor ciuperci fitopatogene : monilioza, cancerul nectrian , Valsa leucostoma etc., bacterii (Pseudomonas spp.) etc.;
Atacul unor dăunători de ex. atacul produs de către carii (gândaci care atacă scoarţa sau lemnul ).

Tehnologii eronate de cultură:
- Pesticide necorespunzătoare: Unele pesticide aplicate în perioada de vegetaţie sunt fitotoxice pentru cais (atenţie la Sinoratox, Carbetox, Dursban etc. care pot produce ciuruiri la frunze, îngălbeniri şi o stare anormală de vegetaţie care pot predispune pomii la un declin timpuriu). Dintre fungicide, produsul Alcupral 50 WP după înflorit produce fenomene fitotoxice, la fel în anumite situaţii se comportă şi sulful muiabil şi polisulfura de bariu (la temperaturi înalte);
- Îngrăşămintele chimice aplicate necorespunzător în special sarea potasică depozitată la coletul pomilor produce arsuri puternice la scoarţa pomilor, iar dată în exces la pomi duce la arsuri la frunze şi clorozări foarte puternice;
- Tăierile în uscat, efectuate toamna sau în cursul iernii, debilitează pomii mai ales dacă intervin geruri excesive. Rănile mari permit infecţii masive pe timp de ploaie cu fungi patogeni, cum sunt Valsa leucostoma şi Eutypa armeniacae, implicate în fenomenul de declin precoce al pomilor. Se recomandă efectuarea tăierilor în verde;
- Lucrările solului cum sunt arăturile adânci şi discuitul provoacă răni rădăcinilor şi favorizează infecţiile cu unele ciuperci patogene asociate fenomenului de declin (Verticillium sp., Fusarium sp., Phytophthora sp.). Pomii cultivaţi în ogor negru pier într-un procent mult mai ridicat faţă de cei cultivaţi în sistem înţelenit;
- Irigatul excesiv sau cultivarea pomilor în terenuri grele predispun pomii la apariţia declinului precoce;
- Plantatul caisului după sâmburoase duce la pierirea timpurie a pomilor, la goluri numeroase, la creşterea slabă a pomilor şi la producţii necores-punzătoare de fructe.

Măsuri de prevenire
Pentru a avea o cultură de cais de lungă durată şi cu o bună rentabilitate, cele mai importante acţiuni sunt cele de prevenire. În acest scop se recomandă:

• alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor să se facă respectând cerinţele caisului faţă de factorii de mediu;
• alegerea materialului săditor corespunzător zonei şi de preferat soiuri cu rezistenţă genetică la boli;
• evitarea înfiinţării plantaţiilor de cais pe terenuri unde au fost plantate anterior specii sâmburoase;
• protejarea trunchiului de vătămări mecanice şi insolaţie şi a rădăcinilor de rănire în timpul lucrării solului;
• formarea de pomi cu schelet rezistent capabil să suporte greutatea recoltei fără să se rupă o parte din ramuri;
• distrugerea unor plante gazdă pentru speciile de ciuperci patogene, în special a buruienilor (loboda, pălămida, ştirul, susaiul, mohorul) şi a unor arbuşti (păducel, porumbar);
• aplicarea tehnologiilor în mod corespunzător, pe tot parcursul vieţii pomilor.

Autor: Dr. ing. Felicia Pasca