Originea căpşunului şi cerinţele faţă de factorii de mediu

Căpşunul face parte din genul Fragaria L, subfamilia Rosoidae, familia Rosaceae. Genul Fragaria cuprinde peste 50 de specii: dar la formarea soiurilor din cultură nu au participat toate speciile. Căpşunul este o specie cu un areal mare de răspândire, fiind foarte puţin pretenţios faţă de factorii pedoclimatici. Planta este de vigoare mică, tipică vegetaţiei de pădure. Inflorescenţa este dreaptă şi mică, florile sunt hermafrodite, iar fructele foarte aromate.
Se cunosc mai multe varietăţi cum ar fi Semperflorens care înfloreşte toată vara, dar care emite foarte puţini stoloni. De asemenea, se cunoaşte varietatea monophilla la care frunza are o singură foliolă.

Căpşunul se numără printre puţinele specii perene care fac trecerea între plantele ierboase şi cele lemnoase. Sistemul radicular al căpşunului este superficial, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase de culoare roz gălbuie (în cazul celor tinere de un an), sau neagră (cele care depăşesc vârsta de un an). În solurile profunde bine lucrate, rădăcinile pot ajunge la adâncimea de 40-50 cm. Partea aeriană este o tulpină perenă formată dintr-un număr variabil de ramificaţii pe care cresc frunzele, stolonii şi pedunculii florali.

Anual se formează 2-4 conuri de creştere, numărul acestora definind în mare măsură potenţialul de producţie a soiului.

Întrucât aceste conuri de creştere au terminal un mugur de rod, următoarele creşteri sunt subterminale şi laterale. Aceasta face ca planta să aibă aspect de tufă, menţinându-se în apropierea solului. Tulpina datorită specificului creşterilor anuale, va ajunge să aibă un număr mare de conuri de creşteri.

Dacă în primul an de rod un soi cu capacitatea de a forma 3-5 conuri de creştere (Ted Gauntlet, Senga Sengana) este un soi foarte productiv în comparaţie cu alt soi care nu formează decât 1-2 conuri (Sunrise), pe măsură ce planta înaintează în vârstă, numărul foarte mare al creşterilor anuale este în detrimentul calităţii fructelor care de regulă rămân mici. În anul doi de rod sunt soiuri care au 3-5 conuri de creştere (sunrise, Siletz, Robinson): 6-10 conuri de creştere (Albriton, Glassa, Iosif Mahomed): 11-15 conuri de creştere (Lubliana, Mirifica) şi peste 15 conuri de creştere (Cavalier, Empire).

Unele soiuri au tufa compactă (Talisman, Liberte), pe cînd altele au tufa mai laxă (Fresno, Climax, Red gauntlet).

Tufa compactă constituie de cele mai multe ori un defect de soi, manifestarea şi dezvoltarea agenşilor patogeni găsind condiţii mai prielnice decât la soiurile cu tufă laxă, care este mult mai aerată. Specific căpşunului este permanenţa frunzelor verzi, chiar dacă în mod obişnuit frunzele mature mor după 45-70 de zile de la apriţie. Unii autori consideră prezenţa frunzelor verzi şi active sub zăpadă ca un indiciu că această specie suportă umbrirea.

Mărimea, forma şi dinţatură foliolelor, în special a foleolei mediane, constituie caractere tari de soi. Dinţatura foliolei este mai evidentă în partea de vârf şi mijloc şi mai puţin evidentă sau lipseşte în porţiunea bazală. Foliola poate avea dinţi mici şi ascuţiţi, mici şi rotunjiţi, mari şi rotunjiţi sau mari şi ascuţiţi.

La cele mai multe soiuri, foliolele sunt pubescente, dar se întâlnesc şi soiuri cu foliole glabre. De regulă de la baza fiecărei frunze porneşte câte un filament, o plantă fiind capabilă să emită 8-20 de filamente. Lungimea acestora este de la 10-15 cm. (Senga Sengana) până la 40-50 cm. (Red Gauntlet), iar grosimea de 2-5 mm. Când filamentul a atins lungimea caracteristică soiului, în poziţia terminală se dezvoltă un mugur din care se formează o rozetă de frunze, iar la baza acesteia în contact cu solul apar rădăcini.

La majoritatea soiurilor mugurele din vârful filamentului este vegetativ. Fiecare stolon (rozetă înrădăcinată) emite la rândul său 3-5 filamente din care se formează 3-5 stoloni, încât în final o plantă mamă poate produce peste 100 de stoloni. Stolonii sunt organe vegetative prin care căpşunul se înmulţeşte în mod obişnuit. Spre sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august are loc procesul de diferenţiere a mugurilor floriferi.

Dintr-un mugur florifer ia naştere o inflorescenţă sau mai multe. Inflorescenţa este o cimă paucifloră, formată din mai multe flori, alcătuite în general pe tipul 5, cu mai multe stamine şi numeroase carpele cu stile mici caduce. Tot ca o caracteristică de soi este şi mărimea corolei. Astfel se întâlnesc soiuri cu corola mare (peste 30 mm. în diametru), de mărime medie şi mică (sub 25 mm. la Fresno). În ceea ce priveşte caliciul, acesta poate fi mai mic decât corola, sau mai mare (Fresno, Earlibelle). În general la căpşuni florile sunt hermafrodite.

În funcţie de lungimea şi poziţia staminelor faţă de antere există soiuri cu flori hermafrodite cu stami8ne lungi, medii şi scurte, precum şi soiuri cu flori unisexuat femele. Ceea ce se consumă este un fruct fals, ce s-a format prin îngroşarea receptaculului floral, în care sunt împlântate adevăratele fructe – nuculele. Deci căpşuna este o polinuculă baciformă.

Primul fruct apare de regulă dintr-o floare solitară.

Nu este caracteristic soiului, fiind cel mai mare şi de cele mai multa ori diform. După acesta apar fructele din inflorescenţă, care sunt tipice soiului.

Forma fructului poate fi conic alungită, conică, conic-rotunjită, sferică sau reniformă. Un aspect foarte inportant este şi poziţia nuculelor în acest fruct fals. Soiuri ca Hecker, Sunrise, au nuculele aşezate la suprafaţa fructului, imprimând o rezistenţă sporită la transport. Alte soiuri (Surprise des Halles), au nuculele profund înplântate în fruct, caracter nedorit, fructele fiind foarte perisabile.

Faţă de Factorii de mediu, Căpşunul, este caracterizat de o pronunţată plasticitate ecologică. Soiurile din cultură, având la origine gama largă a speciilor genului Fragaria, sunt capabile să rodească în cele mai diverse zone geografice. Totuşi producţii economice, pe măsura potenţialului soiurilor, se obţin când principalii factori de climă şi sol se găsesc în optim biologic.

Faţă de temperatură, căpşunul manifestă pretenţii moderate (circa 800-1.000 gr. C. anual). Acest nivel de temperatură este uşor atins în foarte multe regiuni. La temperaturi negative căpşunul prezintă rezistenţă sporită, comparabilă cu speciile cele mai rezistente. Astfel soiurile din sortimentul actual au razistat la temperaturi de -17 …-27 gr. C. cu foarte mici pierderi.

Deci protejarea culturii cu paie sau alte resturi vegetale împotriva temperaturilor scăzute, altădată lucrare tehnologică obligatorie, acum este eliminată prin prezenţa soiurilor genetic rezistente la vicisitudinile iernii. Momentul pornirii în vegetaţie este foarte greu de precizat, întrucât procesele fiziologice nu sunt stopate nici iarna sub stratul de zăpadă. Totuşi această fenofază se declanşează evident, când în atmosferă temperatura se menţine între 5-7 gr. C. o perioadă de 4-14 zile. Temperaturile ridicate (peste 35 gr. C.) stânjenesc desfăşurarea normală a vegetaţiei, fructificării şi diferenţierii mugurilor de rod.

Faţă de umiditate căpşunul manifestă cerinţe destul de mari. Aceasta datorită originii sale pe de o parte (zonele umede), iar pe de altă parte specificului său morfologic (sistem radicular superficial, frunziş foarte bogat). În culturile neirigate, căpşunul asigură producţii economice în zone cu precipitaţii de 600-900 mm. evident bine repartizate în perioada de maximă acuitate: legarea fructelor, diferenţierea mugurilor de rod. Iată de ce chiar în zone cu precipitaţii anuale suficiente, irigarea rămâne o verigă agrotehnică absolut obligatorie pentru asigurarea cantităţii de apă, biologic necesară fiecărei fenofaze (diferenţierea mugurilor de rod, legarea fructelor, creşterea şi maturarea fructelor).

Faţă de lumină, căpşunul este relativ puţin pretenţios, chiar şi la semiumbră, în cultură intercalată, produce destul de bine. Manifestarea deplină a potenţialului de producţie are loc însă în condiţii normale de lumină. Majoritatea soiurilor din cultură sunt de zi lungă. La acestea pentru formarea mugurilor de rod este necesar un fotoperiodism de 16-22 de ore, iar pentru creştere 17-20 de ore (Sonea V., Mircea I. 1969). Ceea ce afirmau unii autori că organele florale se formează numai în limitele unei anumite durate a zilei, corespunzătoare cu zilele de toamnă din latitudinea noastră, rămâne parţial valabil, întrucât pe plan mondial s-au înregistrat realizări spectaculoase în această privinţă prin crearea de soiuri noi. Astfel, s-au creat soiuri de zi scurtă: Duglas, Pajaro, Vista.

De asemenea, deosebit de interesante genetic, dar şi foarte importante economic, sunt recentele soiuri create, indiferente la lumina zilei. Prin urmare limitele stricte de fotoperiodism nu mai corespund pentru căpşun, de aceea în privinţa lungimii zilei se poate spune că cerinţele sunt foarte diferite în funcţie de grupa soiurilor: de zi lungă, de zi scurtă sau indiferente la lungimea zilei.

Cu privire la pretenţiile de sol, se apreciază că soiurile de căpşun, preferă soluri cu textură mijlocie şi uşoară, bogate în humus şi cu un pH de 5,5 – 8,3. De asemenea, sunt preferate solurile cu permiabilitate corespunzătoare, stagnarea apei în cultură timp mai îndelungat, ducând la compromiterea inevitabilă a recoltei. În ţara noastră sunt preocupări cu rezultate foarte bune în zonarea perimetrelor de cultură pe grade de favorabilitate pentru cultura căpşunului. Prin cercetările efectuate de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie, s-a reuşit ca ceea ce se cunoaşte despre climă şi sol corelate cu producţia la căpşun să fie exprimat sub formă parametrizată cu valabilitate pentru zone cu favorabilitate diferită pentru această cultură. Popescu I. ş. a. ua elaborat coeficienţi de bonitare pentru stabilirea diferenţiată a gradului de favorabilitate a zonelor de cultură. Valorile notelor de bonitare sunt cuprinse între 0 – 100, în funcţie de aceasta făcându-se încadrarea terenurilor pe clase de favorabilitate, de la cea mai ridicată (clasa 1) până la cea mai scăzută (clasa 10).

Prin aplicarea măsurilor ameliorative asupra unor terenuri cu proprietăţi nefavorabile pentru cultura căpşunului, se ajunge la anihilarea sau reducerea efectelor negetive a unor indicatori luaţi în considerare pentru calcularea notelor de bonitare. Astfel, însuşirile negative a unor soluri, ca: excesul de umiditate, aciditatea, lipsa de humus sau deficitul de apă, pot fi corectate într-o anumită măsură sau pot fi corectate în totalitate. Terenurile respective prin ameliorare pot fi trecute la un grad de favorabilitate mai ridicat. Drenajul de adâncime, în cazul terenurilor cu apa freatică la mică adâncime, desecarea de suprafaţă cu eliminarea excesului de apă provenit din precipitaţii, amendarea calcică în cazul solurilor acide, încorporarea îngrăşămintelor minerale şi organice în cazul solurilor sărace în humus şi irigaţiile, ameliorează, de asemenea terenurile cu favorabilitate scăzută.

Autor: Ing. Constantin Burlacu