Producatorii de lapte, intre subzistenta lucie si noii latifundiari

Antropologul Vintilă Mihăilescu explică cum s-a ajuns la diferenţa uriaşă dintre preţul de producător al laptelui şi cel întâlnit în magazine, descrie disperarea ţăranilor care trăiesc într-o subzistenţă lucie, fără posibilitate de negociere în faţa unor comercianţi veroşi, deveniţi noii mari latifundiari, şi spune că, legal, ţăranul român nu mai există. Cea mai eficientă soluţie de a-l scoate din moarte clinică şţi a-l menţine pe linia de plutire este asocierea.
„România este un caz cu totul aparte – şi dramatic – în peisajul european: suntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ 50%) şi cel mai mare procent de ocupare în agricultură (de aproximativ şapte ori mai mare decât media europeană), dar cu cele mai mici exploataţii agricole din Europa”, scrie antropologul într-un articol publicat în Dilema Veche. „Dacă mergem un pas mai departe, descoperim ceea ce un raport CRPE recent numeşte ‘cele două agriculturi ale României’: la o extremă, aproximativ 1,9 milioane de gospodării exploatează sub două treimi din suprafaţa agricolă utilizată, fragmentată în loturi medii de 2,3 ha, care nu permit decât o agricultură de subzistenţă; la extrema cealaltă, sub 20.000 de exploataţii deţin peste o treime din suprafaţa agricolă utilizată şi posedă în medie 270,4 ha”.

La un pol sunt țăranii care își vând laptele – alimentul de la care am pornit acest serial – și alte produse din gospodărie pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu le pot produce, la celălalt pol sunt marii producători, care stabilesc împreună prețul de producție și cumpără ieftin de la țărani. Între cele două categorii se află micii producători, clasa de mijloc a agriculturii, mai exact, „pe care se bazează în foarte mare măsură mai toate agriculturile europene şi care ar fi singura soluţie (parţială) pentru imensa noastră populaţie rurală”, după cum scrie Vintilă Mihăilesc în articolul mai sus amintit, dar care reprezintă un procent foarte mic. Despre aceste discrepanțe antropologul vorbește în interviul de mai jos:

Cât de important este laptele ca aliment în opinia dumneavoastră?

Întâi și-ntâi, este alimentul de bază al oricărei societăți. Toți am pornit de la laptele matern. Nu există nici o societate care să nu cunoască acest aliment. Este singurul aliment absolut universal. Pentru toate societățile premoderne, cu o prelucrare slabă a materiei prime, laptele și derivatele sale reprezentau cel puțin jumătate din alimentație. Dacă pentru produsele din carne există pretutindeni tabuuri, în ciuda disponibilității, laptele nu are interdicții alimentare. Și nu în ultimul rând, există o revenire a importanței laptelui și a produselor lactate o dată cu vegetarianismul. Există mulți lacto-vegetarieni, sunt rare cazurile în care ai vegetarieni 100%, și o cerință în creștetere în societățile contemporane. Dacă e s-o luăm și ecologic, apare discuția privitoare la producția industrială de carne, care e consumatoare de multe nenorociri. Din toate punctele de vedere, și vechi și noi, laptele este de neocolit.

În România, la ora actuală, nu există o cerere sistematică și o conștiință a ce înseamă ecologic. La noi, ecologic/biologic/tradițional/ca la mama acasă înseamnă același lucru. În general, înseamnă să fie bun. Nu există o distincție a produselor ecologice, pentru că nu se știe ce-s alea. Dovadă: „Sunt roșii românești, domnule, sunt de la țară”. „Nu, sunt produse turcești modificate genetic”. „Păi da, dar le-am crescut eu, cu mâna mea, deci sunt ecologice”. „Nu sunt ecologice”. Din acest motiv, de exemplu, Dorna ia laptele de la țărani. Aceștia lucrează natural, pentru că n-au mijloace tehnologice ca să lucreze nenatural, sunt ecologici nu din alegere, ci din lipsă. Dorna prelucrează laptele și îl vinde în Grecia ca produs ecologic, pentru că nu are piață în România. Dacă l-ar prelucra și ar încerca să vândă pe piața românească brânză ecologică, aceasta nu ar avea plusvaloare. Și atunci îi convine mai mult să transporte în Grecia și să vândă brânză ecologică, care chiar e garantată, chiar e ecologică.

Îl cumpără tot la preț de producător?

Da. Țăranul nu știe că ce produce el acolo este ecologic și, deci, mană cerească pentru consumatorii care știu ce înseamnă ecologic. [În Grecia, laptele] are un adaos comercial uriaș.

Deci micii producători de lapte nu știu care este valoarea reală a produsului lor. Din ce cauză? Nu sunt informați? S-a scris mult despre valoarea produselor naturale.

Informația nu înseamnă și cunoaștere. Informația nu înseamnă și mesaj. Mesajul nu ajunge. Ce-o să spună toți e că ne exploatează ăștia. Ceea ce văd și ce se poate transforma în referință palpabilă este că ei primesc 0,5 lei pe lapte și, când se duc în oraș, văd că laptele lor – ei știu că e laptele lor, nu știu că e procesat – se poate cumpăra cu 10 lei. Își dau seama că e o discrepanță uriașă, dar strict comparând laptele lor cu imaginea aceluiași lapte care ajunge în magazin și pe care ei iau 1 leu, iar alții cer 10. Această chestie directă, comparabilă, este inteligibilă. Tot ce înseamnă procesare și plusvaloare sunt calcule încă abastracte pentru țăranul român. Nu doar pentru țăranul român, ci în general.

Banalitatea țărănească devine excepție orășenească. Ce face vaca? Vaca paște pe pășune, o mulg cu mânuțele mele, e normal, e firesc, e de la natură, așa se face. Ori exact acest banal al țăranului devine chestia de excepție pentru orășean. Unui țăran îi e foarte greu să conceapă că ceea ce face el, chestia cea mai rudimentară, este excepția, este chestia aia care aduce plusvaloare. Unii au început să-și dea seama de chestia asta. Acum trei ani, a fost primul târg de produse tradiționale, cu brânză de la țărani. Te puteai duce și atunci în Obor să iei brânză de la țărani, dar a fost prima dată când s-a făcut un târg cu valoare adăugată. Alo, asta este garantată! Câțiva dintre ei au conștientizat că banalitatea lor este excepția orășenilor și că aceștia sunt dispuși să le cumpere banalitatea la valoarea excepției. Bine, nu în acești termeni. Dacă eu spun că e de la mine de-acasă, tu ești de acord să-mi dai mai mult.

Dacă văd totuși discrepanța asta, de ce nu măresc prețul de producător, cel de 0,5 lei?

Asta înseamnă negociere. O negociere cu un comerciant veros, nu o negociere cu un consumator pofticios. Eu dacă văd lapte de la vacă, văd că miroase a vacă, cad pe spate și-ți dau mai mulți bani. Marii producători (n.r. – care cumpără lapte de la țărani la prețul de producător mai sus amintit) îți spun: „Nu vrei? Nu-i nimic, mă duc la vecinu’”. Raportul de forțe din cadrul acestei negocieri este de 1.000.000 la 1. Acești producători de lapte (n.r. – țăranii) sunt primul nivel. Ei sunt pălmașii. Să vinzi lapte la piață e foarte riscant. Se alterează foarte rapid, costurile de transport sunt mari ș.a.m.d. Pentru ei, singura șansă e să vină cineva să-l ia de-acasă. Prețul este fixat de marii producători, după o negociere prealabilă: „Cu cât cumpărăm?”. Dacă s-ar revolta toți țăranii deodată, s-ar schimba problema. Asta e deja revoluție, e altă poveste. Cei doi parteneri se cunosc foarte bine: unul e cinic, altul e disperat.

Citeste mai mult in Adevarul