Sistemele de agricultură: agricultura conventionala, agricultura biologica, agricultura durabila, agricultura de precizie

Sistemul agricol reprezintă un ansamblu de sectoare, tehnologii, maşini şi agregate tehnologice, în care solul este folosit ca principala resurse de producţie pentru culturile agricole, pomicole, viticole, legumicole, floricole ca şi pentru creşterea animalelor. Structura sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta.
În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate, de nivelul lor de intensificare, specializare, de cantitatea şi calitatea biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc. sunt practicate diferite sisteme de agricultură:

• durabilă;
• convenţională;
• biologică;
• organică;
• de precizie;
• extensive.

Tipuri de sisteme agricole
Agricultura durabilă (integrată) - producţie intensivă de produse competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul înconjurător. Expresia întâlnită frecvent “sisteme integrate”, semnifică utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: pentru lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor, stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole etc., pentru realizarea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi multisectoriale (vegetale şi zootehnice).

Agricultura convenţională - intensiv mecanizată, cu produse competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată doar prin arătura cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari, monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Acest tip de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este unanim acceptat ca acest tip de agricultură poate afecta mediului înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat, sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de degradare chimice, biologice, fizice a mediului.

Agricultura biologică - mediu intensiv şi astfel, mai puţin agresiv în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţe biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea tehnologiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

Agricultura organică - se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradate prin activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

Agricultura extensivă cu inputuri reduse - de subzistenţă, cu o producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide, insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol). De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândite pe scara largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii individuali.

Agricultura de precizie - cea mai avansată formă de agricultură, care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în timp optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice, sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile.

Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea, educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul înconjurător al tuturor care lucrează în acest domeniu.

Sisteme de agricultură durabilă
Sistemele de agricultură durabilă (integrată) sunt caracterizate printr-o activitate productivă multisectorială, producţia vegetală fiind întotdeauna în relaţie directă cu cea animalieră.

În sistemele de agricultură durabilă, pentru dezvoltarea unei activităţi productive intensive, cu rezultate de producţie competitive sunt necesare următoarele măsuri:

• diversitate mare a culturilor vegetale, dar în acelaşi timp soiuri şi hibrizi cu un potenţial genetic ridicat şi adaptaţi condiţiilor locale;
• culturile perene sunt folosite, atât pentru necesităţile sectorului zootehnic, cât şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea stării structurale a solului, culturile de leguminoase perene (dar şi anuale) sunt preferate pentru îmbunătăţirea bilanţului azotului în sol, culturile ascunse sunt introduse, după recoltarea culturii principale, pentru protecţia solului la suprafaţă împotriva factorilor naturali şi antropici agresivi (ploi torenţiale, vânt, circulaţie necontrolată pe sol);
• utilizare de materiale organice reziduale provenite de regulă din sectorul zootehnic (de preferinţă a celor solide compostate) în combinaţie cu îngrăşăminte minerale;
• se folosesc pentru asigurarea cu nutrienţi a culturilor, dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solului;
• folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând cât mai mult utilizarea substanţelor chimice, de mare importanţă în combaterea buruienilor este şi capacitatea plantelor cultivate de reducere a proliferării acestora precum şi calitatea lucrărilor mecanice făcute în acest scop;
• exploatare raţională şi protecţia pajiştilor şi fâneţelor naturale şi a zonelor supuse eroziunii printr-un păşunat în sistem controlat;
• furajarea animalelor trebuie să fie în concordanţă cu productivitatea rasei, iar manipularea şi depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie să respecte anumite reguli în scopul minimizării poluării. Numărul de animale trebuie sa fie corelat cu suprafaţa de teren agricol a fermei;
• efectuarea în perioada optimă a tuturor lucrărilor solului precum şi a celor de recoltat şi transport;
• la amenajarea fermei trebuie luate în considerare, pe lângă aspectele de protecţia şi conservarea ecosistemelor, a biodiversităţii şi cele economice şi sociale.

Agricultura durabilă reprezintă pentru zonele rurale, cea mai bună perspectivă, aptă să ofere o soluţie integrată pentru problemele economice, sociale şi de mediu.

Sisteme de agricultură convenţională
Aceste sisteme sunt caracterizate prin specializarea şi intensificarea puternică a activităţii agricole şi minimizarea costurilor de producţie. Îngrăşămintele minerale şi pesticidele sunt folosite pe scară largă la culturile de câmp, dar şi în horticultură, viticultură, legumicultură.

Materialele organice reziduale care provin de la animale (gunoiul de grajd, nămolul de la porci etc.) şi cele de origine vegetală trebuie aplicate, de regulă, pe terenurile agricole chiar dacă sunt o sursă bogată de elemente nutritive pentru culturi şi în acelaşi timp de protecţie a solului împotriva degradării.

În asolamente predomină doar anumite plante, cu precădere cele cerealiere şi tehnice, cea mai răspândită fiind monocultura (de porumb pentru boabe) şi rotaţia de doi ani porumb şi grâu, cu aplicarea unor doze mari de îngrăşăminte minerale şi alte substanţe chimice pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Lucrarea solului este intensivă, fiind adesea folosite maşini de mare capacitate care, mai ales în condiţii de irigare, intensifică riscul de degradare şi poluare a mediului înconjurător. În astfel de unităţi agricole, scopul major este cel al obţinerii unui profit maxim, fiind minimizată protecţia resurselor mediului înconjurător. Sunt organizate ferme mari, concentrări de terenuri şi procese de producţie, de capital şi forţă de muncă, condiţiile sociale de viaţă ale mediului rural sunt în mare măsură neglijate.

Sisteme de agricultură biologică
Agricultura biologică (ecologică, organică, bioorganică, biodinamică) este considerată o soluţie viabilă, care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii de creştere.
Producţia obţinută este mai scăzută, dar se poate obţine un profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate superioară) la pre]uri mai mari pe o piaţă special organizată.

Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:

• obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă şi la preţuri rezonabile;
• îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a surselor de poluare;
• crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea vieţii cu natura.

Agricultura biologică creează condiţiile necesare pentru construirea ecosistemelor naturale asigurând dezvoltarea durabilă a societăţii cu precădere în mediul rural.

Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi biologice este necesar să se respecte anumite condiţii de către producătorii agricoli, care se referă mai ales la rotaţia culturilor, fertilizare şi controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Pierderile posibile de azot din sol sunt reduse la minimum prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale, care sunt aplicate în doze optime în funcţie de caracteristicile specifice locale şi cerinţele plantelor cultivate, prin utilizarea plantelor leguminoase fixatoare de azot şi prin stimularea activităţii microorganismelor din sol. Acest scop poate fi asigurat prin tehnici de cultură mai puţin intensive, perioade de timp corect alese pentru lucrările agricole, includerea culturilor ascunse.

Controlul asupra buruienilor, bolilor şi dăunătorilor trebuie să fie realizat prin intermediul unor mijloace profilactice, biologice şi mecanice. Pe cât posibil se va folosi capacitatea naturală a culturilor de a inhiba proliferarea buruienilor.

Acest sistem de agricultură este considerat mai apropiat de ceea ce are loc în mod natural pentru producerea de biomasă şi de aceea şi consecinţele negative asupra mediului înconjurător sunt mult mai reduse.

Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse agroalimentare de calitate. În promovarea şi dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri, procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de importante, datorită nivelului limitat al producţiei.

Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor, tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.

Bibliografie
Prof. Dr. Mihail Dumitru, Cod de bune practici, Editura Vox 2000.

Autor: ing. Daniela Criste