Tehnologia de cultivare a plantelor medicinale şi aromatice în sistemul de agricultură ecologică

Tehnologia cadru de cultivare a plantelor medicinale şi aromatice în sistemul de agricultură ecologic presupune următoarele aspecte:

• Zonarea ecologică;
• Rotaţia culturilor şi asolamentul;
• Fertilizarea;
• Lucrările solului;
• Sămânţa şi semănatul sau plantatul materialului săditor;
• Lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi irigarea);
• Recoltarea, condiţionarea, producţia.

Zonarea ecologică. Aşa cum sunt specificate anumite areale de favorabilitate pentru plantele din cultura mare, aşa sunt prezentate zonele şi pentru plantele medicinale şi aromatice. Astfel, există zone foarte favorabile unei anumite plante, zone favorabile, zone mai puţin favorabile sau zone nefavorabile.

De asemenea, în funcţie de condiţiile climatice există o zonă umedă şi răcoroasă şi o zonă uscată şi mai călduroasă. În cadrul acestor zone sunt cuprinse 24 de subzone, diferenţiate după tipul de sol şi microclimat. Astfel subzona I cuprinde: Brăila, Buzău, Ialomiţa, Călăraşi, sudul judeţului Vrancea, nordul judeţului Ilfov. Subzona II cuprinde: Constanţa, sudul judeţului Tulcea, etc., ajungând în final la subzona XXIV cu zona de munte.

Amplasarea culturilor. Rotaţia reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în timp pe aceeaşi solă (suprafaţă de teren). Pe o anumită solă, plantele alternează. Ordinea de rotire (de cultivare) a plantelor se face după anumite criterii, astfel încât fiecare cultură să întâlnească în sol cele mai favorabile condiţii de creştere şi dezvoltare. Rotaţia culturilor se prezintă indicând prin numere ordinea în care se cultivă. Numărul total de culturi ne indică durata rotaţiei sau perioada rotaţiei. Durata rotaţiei poate fi de 2-6 ani. Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrofitotehnice pentru sporirea producţiei.

În orice fermă, dar mai ales în cele în care se practică agricultura ecologică, se recomandă să se cultive mai multe plante, pentru ca activitatea acelei ferme să devină cât mai echilibrată. Asolamentul reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrofitotehnice pentru sporirea producţiei. De fapt, asolamentul reprezintă rotaţia culturilor în timp, pe o anumită perioadă, dar şi în spaţiu, adică amplasamentul în care se va cultiva planta respectivă. Nu acelaşi în fiecare an.

În cadrul fermei poate exista un asolament special numai de plante medicinale şi aromatice sau un asolament mixt, care să cuprindă pe lângă aceste specii şi plante din cultura mare, ca de exemplu: cereale, leguminoase pentru boabe sau alte plante. Culturile agricole sunt alese în funcţie de anumite criterii, care privesc, condiţiile din zonă, tipul de sol, clima. Alte criterii se referă la cerinţele plantelor medicinale, la disponibilul de forţă de muncă din zonă. De asemenea, se va ţine cont de existenţa unor dotări pentru condiţionarea recoltei sau echipamente pentru distilarea uleiurilor volatile, precum şi spaţii sau instalaţii pentru uscare, dar şi de bolile şi dăunătorii specifici fiecărei culturi în parte.

Pot fi organizate ferme specializate sau ferme mixte care au în asolament doar plante medicinale. Una dintre dificultăţile cu care se confruntă ferma de plante medicinale o constituie necesarul mare de forţă de muncă. De aceea, este de dorit ca, în zonele în care este posibil şi există un sistem de maşini agricole adecvat, să se cultive plante care au o tehnologie mecanizată integral, ca de exemplu: coriandru, muştar, chimen, anason sau fenicul.

Administrarea îngrăşămintelor. Fertilitatea solului în cadrul sistemului de agricultură ecologică trebuie să fie menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea biologică maximă a solului, precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin practici biologice precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare şi mulcire.

Prin folosirea îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică, se măreşte şi se menţine procentul de materie organică a solului. De asemenea, prin cultivarea de plante leguminoase care fixează azotul atmosferic şi lasă terenul curat de buruieni, prin plante care pot constitui îngrăşăminte verzi sau alte plante cu înrădăcinare adâncă, se pot crea condiţii optime în nutriţia plantelor, prin punerea la dispoziţia acestora a unor substaţe utilizate direct (azotul) sau de către microorganismele prezente în sol (bacterii, ciuperici), care descompun materia organică şi au efecte pozitive asupra sistemului radicular sau asupra fotositezei.

Însă în agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale, pregătite după o tehnică specială, certificate şi îngrăşămintele minerale naturale. Pentru reuşita agriculturii ecologice, materiile organice necesare pregătirii composturilor ecologice ar trebui să fie provenite din exploataţiile agricole ce practică agricultura ecologică.
Astfel, gunoiul de grajd, este considerat un îngrăşământ complex în cadrul sistemului de agricultură ecologică, şi poate fi constituit din amestec de bălegar şi materii vegetale. Acesta conţine azot (5 kg/t gunoi), fosfor (2,5 kg/t gunoi), potasiu (6 kg/gunoi) şi calciu (5 kg/t gunoi).

Calitatea şi cantitea gunoiului depind de mai mulţi factori: specia şi vârsta animalelor de la care provine gunoiul, furajele folosite şi felul aşternutului din grajduri, metoda şi perioada de păstrare a gunoiului.

Gunoiul de grajd utilizat pentru fertilizare trebuie să provină de la exploataţii care practică sistemul de agricultură ecologică. Acest tip de îngrăşământ se aplică de obicei toamna, încorporat fiind apoi prin arătură, având un efect complex asupra solului, influenţând însuşirile acestuia.

Astfel, solurile care conţin argilă în cantitate mai mare devin mai permeabile, mai afânate, cele nisipoase devin mai structurate, mai legate, iar conţinutul în humus, component important al fertilităţii, creşte. De asemenea, este îmbunătăţită activitatea biologică a microorganismelor şi a microfaunei din sol.

Pregătirea şi păstrarea gunoiului se fac la platforma de gunoi. Aceasta se prezintă sub forma unui loc special amenajat, departe de grajduri şi fântâni, pentru a nu răspândi mirosul sau diferite boli. Înălţimea stratului de gunoi în platformă poate fi de 2,5-3 m şi se acoperă cu resturi vegetale sau cu pământ până în momentul administrării, pentru a fi evitate pierderile de amoniac, respectiv de azot.

Transportul în câmp şi împrăştierea trebuiesc corelate cu lucrările solului, iar efectul gunoiului se poate constata şi la 2-3 ani de la aplicare. Dozele în care se aplică se încadrează între 10 şi 30 de tone/ha, în funcţie de specia cultivată, condiţiile climatice şi fertilitatea naturală a terenului.

În zonele umede şi răcoroase şi pe soluri grele se recomandă doze cuprinse între 25 şi 35 t/ha, iar gunoiul poate fi folosit şi mai puţin fermentat decât în zonele călduroase în care se manifestă seceta.

Un alt tip de îngrăşământ organic mult utilizat în cadrul sistemului de agricultură ecologică este compostul. Acesta poate fi considerat un îngrăşământ rezultat al fermentării aerobe (în prezenţa oxigenului din aer), a unui amestec de deşeuri vegetale şi animale (frunze, coceni, paie, alte ierburi, mustul şi gunoiul de grajd), resturi menajere, nămoluri orăşeneşti sau zootehnice rezultate din epurarea apelor reziduale.

În practica obişnuită, compostul se obţine prin aşezarea în straturi succesive a materiilor vegetale şi a gunoiului de grajd, pe un sol afânat la suprafaţă şi permeabil. Descompunerea acestor componente durează de la câteva săptămâni până la câteva luni, în funcţie de natura materiei organice şi de condiţiile climatice.

De asemenea, este necesară udarea grămezii periodic şi acoperirea cu un strat de pământ sau de paie. Pentru a fi evitate unele pierderi de nutrienţi, compostul trebuie folosit imediat ce s-a încheiat procesul de fermentare, iar doza de aplicare va fi de 10-12 t/ha, datorită faptului că, este mai sărac în azot, dar mai bogat în elemente precum fosfor, potasiu şi calciu. Compostul trebuie aplicat prin împrăştiere pe teren şi poate fi încorporat în sol fie prin arătură, fie cu grapa cu discuri.

Mraniţa, reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind mai bogată în elemente nutritive decât acesta, iar cantităţile utilizate pentru diverse culturi sunt de 6-10 t/ha. Se poate aplica direct pe sol, sau doar la plantatul răsadurilor, putând fi utilizată şi în vegetaţie, deoarece se descompune repede, punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare. Poate fi utilizată şi în răsadniţe pentru obţinerea de răsaduri pentru specii precum: menta, busuiocul, cimbrul de cultură.

Turba, este, de asemenea, un îngrăşământ organic recomandat a fi folosit pentru fertilizarea plantelor medicinale şi aromatice cultivate în sistemul de agricultură ecologică. Înainte de a fi utilizată, turba este extrasă din turbării, respectiv din zonele umede unde se formează, şi se păstrează în grămezi circa 6 luni, după care se utilizează drept îngrăşământ asemănător gunoiului de grajd.

Îngrăşămintele verzi provin de la plante cultivate, ce se încorporează prin arătură în sol, în momentul în care ajung la maximum de cantitate de masă verde. Ele se descompun în sol şi reprezintă o sursă deosebită de elemente nutritive. Bine reprezentate de plante precum leguminoasele (lupinul, sulfina, măzărichea, trifoiul) sau altele precum rapiţa şi muştarul, care lasă în sol o mare cantitate de azot şi alte elemente nutritive.

De asemenea, sunt recomandate pe solurile nisipoase, sărace în humus, şi unde nu există alte posibilităţi de fertilizare organică, pentru a crea o structură stabilă solului, a reduce eroziunea solului prin vânt şi apă, a preveni levigarea elementelor nutritve, în special a nitraţilor.

Pe lângă îngrăşămintele organice naturale în agricultura ecologică sunt acceptate şi îngrăşămintele de origine minerală. Conform legislaţiei în domeniu în cadrul sistemului de agricultură ecologică sunt acceptate următoarele îngrăşăminte minerale:

Îngrăşăminte minerale cu azot: azotatul de Chile (16% N);

Îngrăşăminte minerale cu fosfor: fosfat natural cu conţinut în cadmiu - inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5; fosfat aluminocalcic conţinut în cadmiu - inferior sau egal cu 90 mg/kg de P2O5, (utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5); zguri de fosfaţi (zgura lui Thomas), făina de oase;

Îngrăşăminte minerale cu potasiu: sare brută de potasiu (kainit, silvinit), sulfat de potasiu care conţine sare de magneziu (derivat al sării brute de potasiu), cenuşile din lemne fără amestec de cărbune de mină, cenuşa obţinută din arderea resturilor vegetale, gunoiului păios;

Îngrăşăminte minerale cu calciu şi magneziu: carbonat de calciu de origine naturală (calcar, piatră de var, roci calcice, cretă, cretă fosfatată), soluţie de clorură de calciu, carbonat de calciu şi magneziu de origine naturală (cretă magnezică, roci calcice şi magnezice măcinate), sulfat de calciu (ghips) numai de origine naturală, sulfat de magneziu (kieserit) numai de origine naturală;

Îngrăşăminte minerale cu siliciu: silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt, ortoclas);

Alte îngrăşăminte minerale: sulf elementar, clorură de sodiu numai sare din mină, pudră de roci, produse reziduale de la fabricarea zahărului, drojdii de la distilare exclus distilatele amoniacale, oligoelemente (bor, cupru, fier, magneziu molibden, zinc).

Lucrările solului. Acestea cuprind operaţiunile ce se execută cu diferite maşini şi utilaje asupra solului şi sunt practicate cu scopul de a afâna, mărunţi, nivela solul, de a încorpora îngrăşămintele şi amendamentele şi de a combate prin metode preventive buruienile, bolile şi dăunătorii din culturile de plante medicinale şi aromatice.

O altă contribuţie semnificativă a acestor lucrări ale solului o reprezintă, faptul că, semănatul sau respectiv plantatul se vor face în condiţii optime, iar plantele vor avea condiţii bune de creştere şi dezvoltare şi se va obţine în final o recoltă bună şi de calitate superioară.

În cadrul unei tehnologii de cultură, lucrările solului reprezintă o verigă importantă şi de aceea este necesar să fie efectuate în cele mai bune condiţii. Astfel, fermierul trebuie să cunoască unele particularităţi ale terenului, tipul de sol, prezenţa buruienilor problemă, unele carateristici ale speciei cultivate pentru punerea la punct a metodelor de lucru, a utilajelor necesare şi a indicilor de execuţie. Pe terenurile în pantă, lucrările se vor efectua de-a curmezişul pantei pentru a nu apărea erodarea odată cu apa a stratului fertil de sol. De asemenea, resturile vegetale, trebuiesc mărunţite foarte bine înainte de aratură cu o grapă cu discuri, pentru nu îngreuna efectuarea arăturii şi a celorlate lucrări. Lucrările solului trebuie să fie efectuate pe cât posibil în intervalul de umiditate optim, pentru a avea un minim de consumuri energetice.

În funcţie de specia cultivată, se execută mai multe lucrări ale solului. Numărul de lucrări şi ordinea de executare a acestora reprezintă sistemul de lucrări ale solului. Cea mai importantă lucrare este arătura, care se poate efectua, de obicei la 15-20 cm adâncime, iar pentru unele specii trebuie executată mai adânc la 20-30 cm.

Lucrările solului trebuie să cuprindă obligatoriu un dezmiriştit, imediat după recoltarea plantei premergătoare, executat cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor.

Arătura de bază, efectuată vara sau toamna, este obligatorie, iar cele din timpul anului, necesare pentru infiinţarea unor culturi succesive, pot fi înlocuite cu trecerea cu cultivatorul sau cu plugul fără cormană pentru a mobiliza solul pe o adâncime de 18-22 cm. Atunci când solul este prea uscat după recoltarea plantei premergătoare, în toamnă, se poate înlocui arătura cu lucrări cu grapa cu discuri grea.

Întreţinerea arăturii şi nivelarea terenului se pot executa, imediat după arătură sau primăvara concomitent cu pregătirea patului germinativ.

Pregătirea patului germinativ se realizează chair înainte de semănat, pentru a nu crea condiţii de pierdere a apei din sol. Acestă lucrare se poate face cu un combinator, pentru mărunţirea terenului foarte bine, mai ales pentru speciile care au seminţe foarte mici (muştar alb, măghiran, salvie, negrilică), precum şi cu o grapă cu discuri în agregat cu o grapă cu colţi reglabili. În practica curentă este recomandat combinatorul.

Tăvălugitul se poate executa atunci când terenul este prea afânat înainte de semănat sau atunci când seminţele speciei cultivate sunt prea mici şi trebuie să se creeze condiţii optime de umiditate pentru germinaţie.

Sămânţa şi semănatul sau plantatul materialului săditor. Materialul de înmulţire, trebuie să provină conform legii, din culturi semincere sau răsaduri obţinute prin metode de producţie ecologică şi să nu provină din organisme modificate genetic sau orice produse derivate din astfel de organisme. Aceste seminţe sau materialul săditor, trebuie să corespundă unor standarde sub aspectul germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea, trebuie să provină din recolta anului precedent, deoarece se pierde foarte repede facultatea germinativă. Metodele de producţie ecologică pentru răsaduri, trebuie să respecte următoarele condiţii: să nu fie tratate la însămânţare decât cu produse admise pentru producţia ecologică şi să provină de la un productor care a practicat tehnicile de producţie ecologică.

Autori: Gheorghe Valentin ROMAN, Viorel ION, Lenuţa Iuliana EPURE, Maria TOADER, Alina Maria TRUŢA, Elena Mirela DUŞA, Adrian Gheorghe BĂŞA