Lintea, fasolea dacilor

Fasole întâlneşti la români prin toate cârciumile, de la cele cu blazon până la birtul din margine de drum naţional. Lintea, în schimb, se mănâncă astăzi mai ales prin Ardeal. Deşi sunt verişoare bune, care din ele a fost prima pe la noi?


Dacă te aşteptai ca fasolea să câştige titlul de legumă veche şi românească pe deasupra, ai pierdut. Însă nici lintea nu este chiar de pe la noi. Istoria celor două legume este destul de ciudată, ele făcând, în trecut, obiectul unui schimb culinar între europeni şi amerindieni.

Din cele doua Americi vine fasolea, în felurite soiuri, forme şi culori, pe când lintea s-a născut prin Palestina.

Fasolea fost adusă în Europa de primii corăbieri ajunşi prin acele părţi, care au lăsat în schimb ce aveau mai bun cu ei – seminţele de linte. Astfel, aproape simultan, cele două legume s-au răspândit pe ambele maluri ale Atlanticului.

Nu se ştie exact care dintre ele este cea mai veche (studiile spun că fasolea este cultivată în America de peste opt mii de ani), cert este că despre linte scrie şi în Biblie dar şi în Coran. Originea ei se află cu siguranţă în Orientul Mijlociu, unde şi astăzi supa de linte şi Mujaddara (linte cu orez) reprezintă unele din principale mâncaruri al musulmanilor.

La început a fost... lintea
Nu se ştie prin ce cărări negustoreşti au ajuns seminţele ei din Palestina până pe pământul dacilor, dar se ştie ca ea era cultivată pe aici cu mult înainte de Christos. S-au descoperit în vecinătatea aşezarilor neolitice seminţe de orz, măcriş, in şi linte. Lintea era gătită de daci ca fiertură scăzută, alături de cărnuri, dar şi pusă în ciorbe acrite cu zer.

Adică, exact specificul bucătăriei ardeleneşti din munţi, o bucătărie ermetică şi cu dichis, care s-a păstrat intactă într-un ţinut greu accesibil, necucerit de romani şi prin care nici picior de turc nu a prea călcat.

Mâncărică de linte
Secretul ei stă în afumătură, mijloc arhaic (dar gustos!) de conservare a cărnurilor. După ce a zăcut o noapte în apă rece, să se înmoaie bine, lintea se pune la fiert la foc mic. După ce bolboroseşte, se mai pun legume precum ceapa şi morcov, eventual şi ceva rădăcină de ţelină.

Separat, se fierbe bine afumătură (ciolan, dar merg şi coaste sau şiră) iar când carnea se ia de pe os, se strecoară zeama şi se răstoarnă peste linte, aşa fierbinte. Se mestecă bine-bine, se mai condimentează cu dafin şi usturoi. Pentru acreală, se pune un păhărel de oţet de prune.

După ce scade, se ia de pe foc şi se dă la masă fierbinte, cu afumatura luată de pe os şi ceva verdeaţă.


Lintea ca plantă medicinală
Lintea este atât o plantă alimentară cât şi medicinală. În scop fitoterapeutic se utilizează seminţele. Planta are calităţi galactogene, tonice.

Lintea este acoperită de peri deşi. Funzele sunt paripenat compuse. Florile sunt de culoare albă. Fructul este o păstaie cu seminţe comestibile. Seminţele variază ca dimensiune şi culoare în funcţie de soi (culoarea variază: portocaliu, roşie, maro, verde).

Lintea înfloreşte din luna mai până în luna iulie. În scop fitoterapeutic se utilizează seminţele.

Lintea conţine fibre, proteine, amidon, glucide, lipide, calciu, sodiu, magneziu, mangan, fosfor, fier, vitamina A, vitamina B, vitamina C.