Lucrările de îngrijire (combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor şi irigarea) în agricultura ecologică

Combaterea buruienilor în sistemul de agricultură ecologică. Buruienile reprezintă plante pe care nu le dorim în culturile agricole şi pot constitui o problemă serioasă în cadrul sistemului de agricultură ecologică, deorece combatarea chimică este interzisă. Ele pot produce pagube, atât cantitative cât şi calitative asupra recoltelor, concurând plantele de cultură pentru apă, elemente nutritive sau lumină. Totodată, buruienile sunt cele care pot fi gazde pentru diverşii agenţi patogeni sau pentru dăunătorii prezenţi în culturi, iar unele pot fi chiar toxice (zârna).

Controlul buruienilor în sistemul de agricultură ecologică se realizează printr-o serie de măsuri care integrează atât măsuri preventive, cât şi măsuri curative şi biologice.

Măsurile preventive au drept scop impiedicarea apariţiei şi răspândirii buruienilor. Din cadrul acestor măsuri pot fi enumerate:

Carantina fitosanitară se referă la unele norme şi convenţii internaţionale care prevăd controlul tuturor transporturilor de produse agricole şi interzicerea exportului, importului sau a tranzitului acelor loturi care conţin anumite specii dăunătoare (seminţe de buruieni, germeni patogeni, ouăle şi larvele sau adulţii unor insecte), socotite drept periculoase. Reglementările sunt îmbunătăţite periodic, de regulă prin lărgirea listei (Toncea I. Stoianov R, 2002).

Asolamentul şi rotaţia culturilor. Unele specii de buruieni, specifice unor culturi, pot fi combătute prin rotaţie, ceea ce conduce la apariţia dezvoltării unor buruieni problemă într-un număr mai mic şi se evită astfel înmulţirea lor exagerată, aşa cum se întâmplă în cazul monoculturii sau a culturii repetate.

Aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente pot contribui, de asemenea, la micşorarea numărului de buruieni. Astfel, există specii de buruieni care se dezvoltă la o reacţie a solului acidă (coada calului, piciorul cocoşului, măcrişul mărunt), iar altele la o reacţie acidă (peliniţa, păpădia, cicoarea, zămoşiţa). De asemenea, gunoiul de grajd aplicat direct culturii, conţine un număr mare de seminţe de bururieni ce şi-au păstrat capacitatea de germinaţie, deci se poate îmburuiena şi mai mult cultura. În aceste condiţii, se recomandă aplicarea de amendamente care pot corecta reacţia solului şi îngrăşământ organic bine fermentat sau compost.

Lucrările solului pot de asemenea influenţa gradul de îmburuienare. Prin efectuarea de arături adânci se crează condiţii propice de epuizare a rădăcinilor sau seminţelor de buruieni deoarece acestea sunt lipsite de oxigen şi mor. Efectuarea de lucrări după arat şi până în momentul semănatului poate contribui la reducerea numărului de buruieni. Acestea se combat mai uşor dacă sunt în primele faze de vegetaţie şi nu ajung la maturitate să fructifice sau să dezvolte organe de înmulţire vegetative.

Material biologic certificat şi condiţionat. Pentru semănat şi plantat este necesar ca se utilizeze material biologic certificat. Acesta reprezintă o garanţie a purităţii biologice şi a faptului că materialul este condiţionat, adică nu prezintă în componenţa sa seminţe de buruieni care pot deveni surse de îmburuienare a culturii.

Semănatul în epoca optimă. Orice abatare de la epoca optimă de semănat poate duce la obţinerea unor densităţi nesatisfăcătoare a culturilor, la un răsărit neuniform, cu goluri, care poate favoriza apariţia buruienilor. Un covor vegetal bine încheiat, cu plante viguroase şi bine dezvoltate care pot lupta cu buruienile pentru factorii de vegetaţie, poate duce la înăbuşirea buruienilor, şi la micşorarea numărului acestora.

Distrugerea focarelor de buruieni de pe terenurile necultivate. Această metodă este foarte importantă deoarece terenurile necultivate pot fi surse de răspândire şi de apariţie a buruienilor. Marginile de lanuri, de drumuri, taluzurile, canalele de irigaţii, zonele limitrofe perdelor de protecţie sau a pădurilor pot constitui surse reale de îmburuienare. Acestea sunt totodată şi locuri pentru a fi asigurată biodiversitatea şi areale pentru speciile de faună utilă. De aceea, conform cerinţelor agriculturii ecologice, pentru combatere trebuie să se ţină cont şi de aceste aspecte, şi se recomandă a fi distruse doar speciile de buruieni problemă.

Curăţirea maşinilor agricole înainte de schimbarea parcelei. Acest lucru se impune pentru a nu impurifica sămânţa destinată semănatului cu seminţe de buruieni, precum şi evitarea transportului acestora de la o parcelă la alta.

Măsuri curative. Prin aceste metode sunt ţinute sub control buruienile deja apărute în cultură. Din cadrul acestor măsuri se pot distinge următorele:

• Metode fizico-mecanice
• Metode biotehnice
• Metode biologice
• Metode genetice
• Metode biochimice
• Metode biodinamice
• Metode fizico-chimice

Din cadrul acestor măsuri se remarcă combaterea manuală, mecanică, termică şi prin inundare a buruienilor.
Una dintre măsurile utilizate în mod frecvent în tehnologiile de cultură ale plantelor medicinale şi aromatice o constituie plivitul manual. Acesta presupune îndepărtarea buruienilor prin smulgere din cultură, cu rădăcină pentru a fi evitată prinderea la loc a acestora.

Plivitul cu oticul sau săpăliga reprezintă o lucrare ce se poate folosi mai ales la culturi semănate în rânduri dese şi la care plivitul manual nu mai este posibil. Buruienile sunt tăiate la 1-3 cm de la nivelul solului, şi îndepărtate, fiind evitate pe cât posibil rănirea sau călcarea plantelor.

Prăşitul cu sapa (manual) reprezintă o lucrare frecvent întâlnită în culturile de plante medicinale şi aromatice. Aceasta se execută cu ajutorul unei sape, care taie şi distruge buruienile, dar mai contribuie şi la afânarea solului, la distrugerea crustei, la îmbunătăţirea condiţiilor de aerare, temperatură şi umiditate de la nivelul solului. De obicei, numărul praşilelor poate fi de 1-3, dar se poate face ori de câte ori este necesar, în funcţie de specia de plantă sau de condiţiile climatice.

Cositul este, de asemenea, o lucrare prin care sunt îndepărtate buruienile înainte de a forma seminţe, cu ajutorul unei coase. Se recomandă a se efectua pentru combaterea buruienilor de la marginea lanurilor, a drumurilor, de pe pajişti, sau în golurile din culturi.

Plivitul mecanic se execută de obicei cu o grapă cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă, când plantele şi-au format sistemul radicular, solul este reavăn, iar buruienile sunt răsărite.

Prăşitul mecanic se poate face cu un cultivator sau cu o prăşitoare cu tracţiune animală, care acţionează între rândurile de plante. Lucrarea se poate executa de 2-3 ori pe rând, în funcţie de gradul de îmburuienare, de condiţiile pedoclimatice.
Combaterea termică este utilizată de către agricultori pe suprafeţe mici şi se bazează pe folosirea flăcării dată de un arzător al unei butelii de aragaz. Buruienile care au răsărit, sau cele în curs de apariţie, sunt distruse din stratul superficial de sol. Acesta practică este total diferită de arderea miriştii care este interzisă conform principiilor agriculturii ecologice.

Metode biotehnice
Mulcirea solului. Datorită proprietăţilor buruienilor de a rămâne inactive la absenţa luminii, una dintre metodele utilizate pentru combaterea buruienilor este mulcirea solului. Această practică foloseşte: paie, resturi vegetale, frunze, rumeguş, compost, pentru a acoperi solul. Uneori se mai utilizează şi mulcirea cu folie de plastic, de culoare închisă. Fără lumină buruienile dispar, şi totodată este conservată mai bine apa în sol şi sunt protejate activitatea microorganismelor.

Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite
Unii cercetători recomandă ca pregătirea terenului pentru semănat să se facă noaptea, pentru că unele seminţe de buruieni sunt inhibate de absenţa luminii şi nu mai germinează. Se mai recomandă de asemenea, acoperirea utilajelor de arat şi de pregătire a patului germinativ cu prelate de culoare închisă, astfel încât buruienile să nu ia contact cu lumina.

Metoda provocaţiei (forţarea germinaţiei seminţelor)
Această metodă, recomandată de literatura de specialitate, se referă la faptul că, seminţele de buruieni sunt stimulate să germineze şi să răsără şi apoi sunt distruse cu o lucrare superficială cu grapa cu discuri, apoi încorporate sub arătură. Acesta se execută în afara perioadei de vegetaţie a culturilor şi mai este cunoscută sub numele de dezmiriştit.

Metoda epuizării
Principiul acestei metode constă în distrugerea buruienilor perene, care se înmulţesc prin seminţe sau organe vegetative şi care îşi reiau vegetaţia pe baza rezervelor de materii organice din sol şi prin discuiri repetate sunt epuizate substaţele de rezervă şi astfel nu mai poată fi reluată vegetaţia.

Metode biologice
Combaterea cu ajutorul insectelor se bazează pe utilizarea unor specii de insecte pentru a distruge buruienile. Acestă metodă este mai puţin utilizată deoarece pot apărea dezechilibre ecologice.
Combaterea cu ajutorul ciupercilor fitopatogene are la bază proprietatea unor buruieni de a fi distruse de unii agenţi patogeni. Ca de exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvese) cu ajutorul ruginii Puccinia punctiformis (Slovoski şi col., 1998), precum şi combaterea cruciuliţei (Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae (Ionescu, 2001).

Combaterea alelopatică
Conform Dicţionarului botanic (C.Vaczy, 1980), alelopatie înseamnă „influenţa reciprocă asupra dezvoltării plantelor care cresc alături”. Deci, prin fenomenul de alelopatie, plantele interacţiunează şi eliberează în mediu anumite substanţe rezultate ale metabolismului (substanţe alelopatice), care pot avea acţiune intraspecifică sau interspecifică. Ca expresie a relaţiilor intraspecifice amintim unele fenomene cu impact asupra produţiei şi calităţii acesteia: autorărirea până la dispariţia temporară a culturii (ex. Muşăţel), depresiunea continuă a recoltei în cazul monoculturii, care culminează cu mult mult discutata „oboseală a solului”, cunoscută şi sub numele de „autotoxiciate” sau „autopoluare” (Toncea I., Stoianov R., 2002).


Metode biodinamice
Aceste metode au la bază principiile conceptului de agricultură biodinamică iniţiat în 1924 de către Rudolf Steiner. Conform acestor principii apariţia noilor buruieni este inhibată de introducerea în sol a cenuşii obţinute din arderea propriilor seminţe. Se recomandă, de asemenea, şi alte tehnici practice cum ar fi: obţinerea de cenuşă prin arderea seminţelor şi diluarea ei cu nisip sau pământ uscat în părţi egale şi apoi împrăştierea pe sol uniform în vetrele de unde au fost recoltate seminţele.

Combaterea bolilor (agenţilor patogeni) în sistemul de agricultură ecologică
Ca şi pentru combaterea buruienilor, controlul asupra bolilor cuprinde mai multe metode, ca de exemplu: metode preventive, metode curative şi metode biologice.

Metode preventive
Ca şi în cazul combaterii buruienilor, metodele preventive se referă la: carantină fitosanitară, condiţionarea materialului semincer şi a celui de plantat, distrugerea buruienilor problemă şi, în plus prognoza şi avertizarea.

Carantina fitosanitară
Aceste măsuri de carantină fitosanitară sunt obligatorii pentru orice tranzacţie comercială cu produse agricole, material semincer sau pentru plantat. De asemenea, pentru importul şi exportul de produse rezultate de la plantele medicinale şi aromatice, este necesar certificatul fitosanitar prin care este atestat faptul că sunt libere de agenţi patogeni.

Condiţionarea materialului semincer şi a celui de plantat
Aceste măsuri se referă la examinarea cu atenţie a materialului biologic folosit pentru infiinţarea unei noi culturi şi eliminarea celui care prezintă diferite simptome de atac (pete, îngălbeniri, necroze, brunificări). Datorită faptului că agenţii patogeni sunt de mărimi microscopice uneori este foarte dificilă depistarea acestora. Aceştia se pot observa mai uşor la culturile care se pot înfiinţa prin răsaduri, aşa cum sunt: menta, lavanda, cimbrul de cultură sau busuiocul.
Distrugerea buruienilor din flora spontană care pot fi gazda unor agenţi patogeni trebuiesc efectuate imediat.

Prognoza şi avertizarea
În cazul protecţiei plantelor, apar eliberarea de către Serviciile de specialitate a buletinelor de prognoză şi avertizare care îi ajută pe agricultori să prevină sau să combată apariţia diverşilor agenţi patogeni. Acestea avertizări apar în funcţie de condiţiile climatice şi se referă la apariţia iminentă a unor boli în culturile de plante medicinale şi aromatice.
O altă serie de măsuri se referă la detalii privind: rotaţia culturilor, alegerea terenului, epoca de executare a arăturii imediat după planta premergătoare, administrarea de îngrăşăminte, folosirea de material semincer certificat, epoca de semănat, densitatea optimă şi recoltarea la timp şi în bune condiţiuni.

Măsuri curative
Ca măsuri curative pentru combaterea bolilor la plantele medicinale şi aromatice se recomandă: arderea resturilor vegetale infestate cu boli, îndepărtarea părţilor din plantă (frunze, flori, fructe), care au fost atacate de diverşii agenţi patogeni (rugini, făinări, mană, putregaiuri), solarizarea pentru dezinfectarea seminţelor şi fructelor atacate şi constă în expunerea lor la soare şi apoi lopătarea periodic.

Una dintre măsurile importante o constituie şi combaterea biologică, care are la bază stropirea plantelor cu diverse preparate obţinute din ciuperci şi bacterii şi care distrug ciupercile fitopatogene ce produc pagube. Un exemplu în acest sens îl constituie preparatul Triodermin ce conţine spori ai ciupercii Trichoderma lignorum, şi este utilizat pentru combaterea unor ciuperci ca: Phytium sp. (căderea plăntuţelor), Fusarium sp. (fuzarioza), Rhizoctonia solani (rizoctonioza).

Metode genetice
Aceste metode au în vedere obţinerea prin ameliorare genetică a unor specii de plante care prezintă toleranţă sau o oarecare rezistenţă la atacul diverşilor agenţi patogeni.

Metode biochimice
Conform legislaţiei în vigoare în cazul combaterii bolilor sunt admise spre utilizare următoarele:

Produse pe bază de cupru: zeamă bordeleză, cupru sub formă de hidroxid de cupru, oxiclorură de cupru, sulfat de cupru (tribazic) sau oxid cupros pentru combaterea manei, fuzariozelor, putregaiurilor.

Produse pe bază de sulf: sulf muiabil sau zeamă sulfocalcică pentru combaterea făinărilor.

Silicatul de sodiu este un produs lichid ce se utilizează pentru combaterea putregaiurilor, sclerotiniei şi căderii plantuţelor.

Extractul de compost se utilizează pentru combaterea făinării.

Combaterea dăunătorilor în sistemul de agricultură ecologică
Ca dăunători (organisme animale care atacă plantele şi produsele vegetale) pot fi exemplificaţi următorii: acarienii, nematozii, insectele, moluştele, păsările şi mamiferele.

Pentru controlul acestor dăunători, ca şi pentru agenţii patogeni, se recomandă măsuri preventive, curative şi biologice.
În plus, instalarea de plase şi garduri pentru a proteja culturile de eventualele atacuri de iepuri, rozătoare sau păsări.
În cazul măsurilor preventive sunt valabile aceleaşi metode ca şi în cazul combaterii buruienilor şi a bolilor.
Ca măsuri curative se poate practica combaterea mecanică prin colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare, prin folosirea de şanţuri, plante şi brâie capcană, stropiri cu apă rece pentru combaterea afidelor. Condiţii generale pentru utilizarea acestora presupun următoarele: capcanele şi/sau distribuitoarele trebuie să prevină răspândirea substanţelor în mediu şi contactul direct dintre substanţe şi culturi, iar după utilizare ele se adună şi se îndepărtează pentru a elimina orice risc de poluare. Produsele admise pentru confecţionarea capcanelor sunt: feromonii, piretroizii naturali, metaldehida şi fosfatul diamonic. De asemenea, mai poate fi aminti efectul repelent al mazării pentru unii dăunători.
Dintre măsurile chimice care se recomandă: utilizarea alaunului (piatra acră) sau a săpunului de potasiu pentru combaterea păduchilor de frunze, făina de bazalt pentru acţiunea directă, mecanică asupra ochilor, corpului şi traheelor insectelor.

Alte produse utilizate pentru combaterea dăunătorilor se pot enumera: uleiurile vegetale (mentă, chimen, in), uleiul de parafină sau uleiurile minerale.

Măsurile biologice cuprind o serie de metode de combatere bazate pe utilizarea de insecte prădătoare şi microoganisme, precum şi unele specii de plante care pot combate dăunătorii. De asemenea, mai pot fi utilizate şi microorganisme, precum: viruşi, bacterii, ciueprcii, protozoare şi nematozi.

Combaterea cu ajutorul insectelor se referă la utilizarea unor prădători (specii care se hrănesc cu alte specii) şi paraziţi (specii care se dezvoltă în stadiu de larvă hrănindu-se cu alţi indivizi din alte specii). Exemplu de prădători: buburuza (Coccinella 7 punctata) pentru combaterea păduchilor de frunze.

Biopreparatele virotice au în componenţa lor viruşi (genul Baculovirus) ce combat insectele dăunătoare, acţionând în special asupra lepidopterelor (fluturi). Preparatele pe bază de bacterii (Bacillus thuringiensis) sunt utilizate pentru a ţine sub control lepidopterele. Există şi preparate pe bază de ciuperci entomopatogene (genul Verticilium) pentru combaterea afidelor.

În concluzie, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor au comune anumite măsuri utilizate în practica agricolă, iar ideea care trebuie să fie susţinută conform principiilor agriculturii ecologice este aceea a protecţiei integrate, prin îmbinarea următoarelor măsuri: alegerea de specii şi varietăţi tolerante sau rezistente, asigurarea unui asolament şi a unei rotaţii corespunzătoare, procedee mecanice, fizice, biologice şi chimice de combatere, protejarea entomofaunei utile prin asigurarea de condiţii favorabile (garduri vii, lansare de prădători, arderea cu flacără a buruienilor).

Irigarea
Această lucrarea de îngrijire este obligatorie pentru zonele în care se manifestă seceta şi pentru unele specii de plante medicinale care necesită din punct de vedere al ecologiei zone umede şi răcoroase, dar datorită importanţei sale se cultivă şi în zona de stepă uscată sau nisipuri. Un exemplu îl constituie menta, măghiranul sau cimbrul de cultură.
Momentele optime de udare sunt diferite în funcţie de specia cultivată, dar şi de condiţiile climatice. Astfel, trebuie avute în vedere udările din lunile: aprilie, iunie sau iulie, care de obicei sunt secetoase în condiţiile ţării noastre.

Ca metode de udare în mod frecvent sunt utilizate udarea pe brazde sau prin aspersiune. Una dintre metodele mai moderne o constituie udarea prin picurare. Această metodă are avantajul că repartiţia apei se face în zona radiculară a plantelor prevenindu-se astfel tasarea şi spalarea solului, precum şi prin faptul că, se reduce cantitatea de apă consumată, udările fiind corelate cu evoluţia factorilor biologici ai plantei şi cu cei climatici.