Principiile de bază ale agriculturii ecologice

Ecosistemele agricole se situează la intersecţia dintre acţiunea factorilor naturali externi (abiotici şi biotici), a factorilor interni (a genotipurilor care alcătuiesc agroecosistemele) şi presiunea populaţiei umane (cerinţele social-economice), care influenţează metodele de gospodărire a lor, fapt care evidenţiază complexitatea problemelor agroecologiei.
Agricultura ecologică este deopotrivă o filozofie şi un sistem de producţie agricolă. Ea îşi are rădăcinile în anumite valori care reflectă fidel realităţile ecologice şi sociale. Ea presupune proiectarea şi gestiunea procedurilor care lucrează cu procesele naturale pentru a conserva toate resursele, a minimiza reziduurile şi daunele asupra mediului înconjurător, menţinând şi/sau crescând totodată profitabilitatea exploataţiei agricole. (Stan V., 2005)

Termenul de agricultură ecologică se referă la procesele care folosesc metode ce respectă mediul înconjurător de la stadiul de producţie până la manipulare şi procesare. Producţia ecologică nu se ocupă doar de produse, ci şi de întregul sistem folosit pentru a produce şi comercializa către ultimul consumator. Departamentul SUA pentru Agricultură a stabilit pentru agricultura ecologică următoarea definiţie:

“Agricultura ecologică este un sistem de producţie care evită sau exclude utilizarea îngrăşămintelor sintetice, a pesticidelor, a regulatorilor de creştere şi a aditivilor în hrana animalelor.” (Stan V., 2005)

Comisia Codex Alimentarius defineşte agricultura ecologică ca "o abordare holistă a sistemului de management al producţiei, care promovează şi întreţine dezvoltarea sănătoasă a agroecosistemelor, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Accentul este orientat către utilizarea practicilor manageriale, în acord cu utilizarea input-urilor exterioare fermei, luând în considerare condiţiile regionale la care sistemele trebuie să se adapteze. Aceasta se realizează prin utilizarea, acolo unde condiţiile o permit, a unor metode agricole, biologice şi mecanice, în contrast cu utilizarea substanţelor de sinteză, pentru a realiza orice funcţie specifică în sistem cu utilizarea." (Codex Alimentarius Commission - Guidelines for the production, processing, labeling and marketing of organically produced foods, CAC/GL 32-1999.)

Agricultura ecologică este definită de I. Puia şi V.Soran (1984) ca fiind “sistemul prin care se promovează cultivarea pământului prin mijloace capabile să menţină un echilibru între agroecosisteme şi ambianţă, generând agroclimaxuri specifice, favorabile conservării tuturor elementelor şi proceselor pozitive ce intră în alcătuirea sistemelor agricole contemporane şi viitoare”.

Conform Art.2 din Regulamentul UE nr. 2092/91, modificat în anul 1999, privind producţia ecologică a produselor agricole şi etichetarea acestora: “un produs este considerat ca purtător al indicaţiilor referitoare la modul de producţie ecologică atunci când, în etichetarea, sau în documentele oficiale, produsul, ingredientele sale sau materiile prime pentru hrana animalelor sunt caracterizate prin indicaţii utilizate de fiecare Stat membru, sugerând cumpărătorului că produsul, ingredientele sale sau materiile prime au fost obţinute după regulile de producţie enunţate în Art. 6 şi, în special, prin termenii de mai jos sau derivatele uzuale („bio”, „eco”) sau diminutivele, singure sau combinate, cu condiţia ca aceşti termeni să nu se aplice produselor agricole conţinute în produsele alimentare sau hrana animalelor sau care nu prezintă deloc evidenţa unui raport legat de modul de producţie ecologic”. (V.Stan, 2005)

Încă din perioada practicării agriculturii tradiţionale, au apărut unele efecte nefavorabile cauzate de defrişarea pădurilor, eroziune, cultivarea empirică a pământului, irigare necorespunzătoare, suprapăşunat. Efectele nefavorabile s-au accentuat prin modernizarea agriculturii, prin folosirea iraţională a îngrăşămintelor chimice (cu azot), efectul poluant al pesticidelor asupra mediului şi alimentelor, afectarea ciclurilor biogeochimice ale principalelor elemente nutritive, izolarea şi hipertrofierea unor verigi ale lanţurilor trofice, depăşindu-se uneori limitele ecologice (de exemplu: separarea impusă de interese economice imediate – dintre terenul arabil, păşune şi animale domestice, cu consecinţe pozitive dar şi negative) (Muntean L., 2005)

Agricultura ecologică are ca obiectiv protecţia mediului, prevenind impurificarea şi degradarea acestuia cu întregul arsenal chimic al agriculturii contemporane, a lucrărilor solului şi irigaţiilor utilizate sau şi a reziduurilor industriale de transformare a produselor agricole.

În strategia agriculturii ecologice, Puia şi Soran (1984) relatează că „mai înainte de orice, o premisă fundamentală se impune să fie acceptată: orice sistem nou care se propune, trebuie să fie un sistem intensiv, de înaltă productivitate, în caz contrar, oricât ar fi de serioasă fundamentarea sa biologică sau ecologică, el nu va putea fi acceptat din raţiuni economice”.

Agricultura ecologică se bazează pe o serie de principii şi idei, cum ar fi conservarea sistemelor naturale de transformare ciclică, utilizarea resurselor regenerabile în sistemele de producţie şi prelucrare, protecţia habitatelor vegetale şi animalelor sălbatice, sporirea biodiversităţii, utilizarea raţională a apei, susţinerea conceperii unui sistem integrat de cultivare care să contribuie la crearea unei filiere de prelucrare şi distribuţie echitabilă din punct de vedere social, şi responsabilă în ceea ce priveşte mediul natural.

Principiile de bază ale agriculturii ecologice sunt:

protecţia mediului înconjurător;
menţinerea şi sporirea fertilităţii solului;
respectul pentru sănătatea consumatorilor;
menţinerea biodiversităţii ecosistemelor agricole;
reciclarea substanţelor şi resurselor cât mai mult posibil în cadrul exploataţiilor agricole;
considerarea exploataţiilor agricole ca entităţi în echilibru;
menţinerea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea acestora şi până la comercializarea lor;
cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, în armonie cu legile naturale;
obţinerea de producţii optime, nu maxime;
tehnologii noi şi convenabile pentru sistemul de agricultură ecologică,
creşterea animalelor corespunzător cerinţelor fiecărei specii. (IFOAM,2004)

Într-un sistem de agricultură ecologică, trebuie avută în vedere dezvoltarea unor exploataţii agricole durabile şi productive, cu scopul de a proteja mediul înconjurător. Tehnologiile de cultivare trebuie să restabilească şi apoi să menţină stabilitatea ecologică a exploataţiei agricole şi a mediului înconjurător. Fertilitatea solului este menţinută şi îmbunătăţită printr-un sistem de măsuri care favorizează activitatea biologică maximă în sol, precum şi conservarea resurselor solului. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se realizează prin metode de control integrate, precum şi prin lucrările solului, rotaţia culturii, împrăştierea insectelor utile pentru a crea un echilibru între prădători şi insectele dăunătoare, promovând diversitatea biologică.

Într-un sistem de agricultură ecologică, animalele beneficiază de condiţii de creştere şi de o densitate a animalelor conforme cu necesităţile lor comportamentale, precum şi furaje ecologice şi metode de creştere care reduc nivelul de stres, favorizează o mai bună stare de sănătate a animalelor şi previn îmbolnăvirile.

Principalul obiectiv al agriculturii ecologice este de a obţine produse agricole sănătoase şi sigure pentru consumatori, având în vedere şi protecţia mediului. Menţiunea de "Produs ecologic" garantează că acel produs este rezultatul unui mod de producţie care exclude utilizarea produselor chimice de sinteză şi protejează mediul înconjurător. Pentru a putea fi comercializate, toate produsele agriculturii ecologice trebuie să fie controlate şi să obţină certificarea din partea unui organism autorizat în acest sens. (Toncea I.-Ghid practic de agricultură ecologică)

Obiectivele agriculturii ecologice ar putea fi astfel sintetizate:

- să evite toate formele de poluare, atât la nivelul produselor cât şi la nivelul mediului;
- să menţină fertilitatea naturală a solurilor, prin aceasta putându-se asigura de o manieră durabilă securitatea alimentară a planetei;
- să permită agricultorilor un nivel de viaţă decent;
- să producă, în cantităţi suficiente şi la un nivel calitativ corespunzător, alimente-produse de care depinde, într-o mare măsură sănătatea consumatorilor.

Agricultura ecologică nu este un tip de agricultură „simplistă” ci dimpotrivă, ea se bazează pe respectarea unor reguli şi principii de producţie stricte şi riguroase în conformitate cu ghidurile, standardele şi caietele de sarcini naţionale şi internaţionale, care îi conferă unitate în desfăşurare.

Pentru a fi recunoscute ca produse ecologice destinate comercializării, produsele trebuie să facă referiri explicite la modul de producţie ecologică, să fie etichetate corespunzător şi să se supună controlului unui organism de inspecţie şi certificare, în scopul obţinerii certificatului de control. (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale)

Principii generale pentru tehnologiile de cultivare a plantelor de câmp
Speciile şi soiurile cultivate în sistemele de agricultură ecologică sunt selectate în funcţie de adaptabilitatea lor la condiţiile locale de sol şi climă, precum şi de toleranţa la atacul dăunătorilor şi bolilor.

• Tot materialul semincer şi pentru plantat trebuie să fie certificat ecologic;
• Este necesar să se cultive o gamă variată de specii şi soiuri pentru a spori valoarea, durabilitatea, independenţa şi biodiversitatea fermelor ecologice;
• Soiurile de plante trebuie alese astfel încât să se menţină diversitatea genetică;
• Este de dorit să fie folosite soiuri produse ecologic şi soiuri cunoscute ca fiind adecvate pentru cultivarea ecologică;
• Operatorii trebuie să folosească soiuri produse în sistem ecologic;
• Trebuie folosit material semincer şi de plantat din soiuri corespunzătoare şi de calitate. În cazul în care acesta nu este disponibil în comerţ, organizaţiile care stabilesc standardele vor stabili date limită pentru utilizarea seminţelor şi materialului de plantat produs în condiţii de agricultură convenţională (neecologice);
• Dacă materialul ecologic semincer şi de plantat nu este disponibil, pot fi utilizate materiale convenţionale numai dacă acestea nu au fost tratate cu pesticide interzise de standarde;
• Dacă nu este disponibil materialul semincer şi de plantat convenţional netratat, pot fi folosite seminţe şi material de plantat tratate chimic. Organismul de certificare va stabili termenele limită şi condiţii pentru cazurile excepţionale care permit utilizarea oricărui material semincer şi de plantat tratat chimic. (FAO, 2004)

Principii generale privind perioada de conversie
Conversia de la agricultura convenţională la agricultura ecologică necesită din partea agricultorului cunoştinte privind agricultura ecologică, o puternică motivaţie pentru un mod de producţie în armonie cu legile naturii, care să protejeze mediul înconjurător şi sănătatea consumatorilor de produse agricole, dar şi o exploataţie agricolă care să se preteze la agricultura ecologică, care să includă mai multe culturi şi de preferat şi un sector zootehnic.

Motivele pentru care agricultorii trec de la agricultura convenţională la cea ecologică sunt diverse, putându-se enumera:

experienţa negativă determinată de aplicarea metodelor specifice agriculturii convenţionale, în special determinată de utilizarea pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice;
contactul cu agricultorii care deja practică o agricultură ecologică sau cu persoane ce promovează agricultura ecologică;
convingerile personale cu privire la un mod de producţie ce respectă mediul înconjurător şi care urmăreşte să asigure sănătatea solului, a produselor agricole şi a consumatorilor de produse agricole, precum şi propria sănătate a agricultorului;
posibilităţi de valorificare mai eficiente a produselor agricole pe piaţă etc.

În Uniunea Europeană, perioada de conversie pentru culturile anuale este de 2 ani înainte de semănat, iar în SUA este de 3 ani înainte de recoltat, cu precizarea că de-a lungul celor 3 ani nu este obligatoriu să se implementeze în totalitate tehnicile de agricultură ecologică. (Popa R., UNIBUC, 2006)

Perioada de conversie trebuie să fie suficient de îndelungată pentru a creşte semnificativ fertilitatea solului şi pentru a restabili echilibrul ecosistemului.

Durata perioadei de conversie trebuie să fie adaptată la:

• utilizarea anterioară a terenului;
• contextul ecologic şi implicaţiile acestuia;
• experienţa operatorului.

Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României, nr.34/2000, conversia producţiei convenţionale la cea ecologică va avea în vedere realizarea unui agroecosistem viabil şi durabil. Întreaga unitate, fermă sau o parcelă din fermă, incluzând creşterea animalelor, trebuie să fie transformată în concordanţă cu standardele ecologice naţionale şi internaţionale.

Durata perioadei de conversie stabilită în conformitate cu normele UE este după cum urmează:

• 2 ani înainte de semănat, pentru culturile anuale, păşuni şi pajişti;
• 3 ani înainte de recoltare, pentru culturile perene şi plantaţii;
• 1 an pentru taurine pentru carne;
• 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
• 12 săptămâni pentru animale de lapte;
• 10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne, cumpărate la vârsta de trei zile;
• 6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne;
• 1 an pentru albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine convenţionale. (Boboc V., 2005)

Principii generale pentru fertilitatea solurilor şi administrarea îngrăşămintelor
Solul se află în centrul preocupărilor agriculturii ecologice, care este considerat ca un mediu viu, complex, care interacţionează strâns cu plantele şi animalele. Prin tehnicile sale specifice, agricultura ecologică are în vedere intensificarea activităţii microbiologice a solului, menţinerea şi creşterea fertilităţii acestuia. Sănătatea solului face parte integrantă din stabilitatea agroecosistemului.

În agricultura ecologică se ţine cont de echilibrul între intrările fizice, chimice şi biologice pentru maximizarea cantităţii şi diversităţii microorganismelor din sol, în scopul creşterii fertilităţii solului.(Ion V., 2003)

Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie menţinute şi ameliorate  prin:

a) cultivarea de plante leguminoase, plante pentru îngrăşăminte verzi sau plante cu înrădăcinare adâncă în cadrul unui asolament corespunzător;
b) încorporarea de substanţe ecologice în sol, sub formă de compost sau nu, provenind de la unităţile producătoare, în conformitate cu regulile de producţie din prezentele norme. Pot fi utilizate produse derivate provenind din fermele de animale, precum ar fi bălegarul de curte, dacă acestea provin din unităţile de creştere a animalelor care respectă regulile naţionale existente sau, în absenţa acestora, practicile internaţionale recunoscute referitoare la producţia animalieră ecologică.

Alte îngrăşăminte ecologice sau minerale, pot fi aplicate numai în măsura în care nu este posibilă nutriţia corespunzătoare a recoltei supusă rotirii sau ameliorarea solului prin metodele stabilite.

Pentru activarea composturilor se utilizează microorganisme sau preparate pe bază de plante. "Preparatele biodinamice" obţinute din făinuri minerale, îngrăşămintele naturale, se utilizează, în stăpânirea factorilor biotici dăunători.(Ordonanţa de Urgenţă. Nr.34/2000)

Principiile generale referitoare la fertilitatea solurilor şi administrarea îngrăşămintelor sunt următoarele:
 • Agricultura ecologică redă solului materialul microbian, vegetal sau animal necesar creşterii sau, cel puţin, menţinerii fertilităţii şi activităţii biologice.
• Materialul biodegradabil de origine microbiană, vegetală sau animală obţinut în urma practicilor ecologice trebuie să constituie baza programului de fertilitate.
• Resursele de nutrienţi trebuie utilizate într-o manieră durabilă şi responsabilă. Pierderile de nutrienţi din ferme în mediul înconjurător trebuie diminuate. Pentru a li se optimiza efectul, nutrienţii trebuie utilizaţi într-o manieră şi în perioade şi locuri corespunzătoare.
• Este necesară prevenirea acumulării metalelor grele şi a altor poluanţi.
• Fertilizanţii minerali de origine naturală, precum şi cei de origine biologică permişi de aceste standarde, trebuie să fie consideraţi ca fiind singurul component al sistemului de fertilizare şi, de asemenea, doar ca supliment, şi nu înlocuitor, al reciclării nutrienţilor.
• O atenţie deosebită trebuie acordată igienei culturale şi se recomandă ca fertilizanţii să nu fie aplicaţi direct pe vegetaţie în cazul consumului uman, sau direct solului în cazul în care acesta va fi folosit pentru cultivarea plantelor anuale în următoarele 6 luni.
• Nutrienţii şi produsele pentru fertilizare trebuie să fie aplicate într-un mod în care să protejeze solul, apa şi biodiversitatea. Restricţiile trebuie să se refere la cantităţi, locaţie, perioada de administrare, tratamente, metode, sau alegere a produselor care vor fi aplicate.
• Îngrăşămintele minerale trebuie să fie folosite numai în cadrul unui program care să se refere la fertilitatea pe termen lung, împreună cu alte tehnici cum ar fi administrarea de materie organică, îngrăşămintele verzi, rotaţii ale culturilor şi fixarea azotului de către plante. Îngrăşămintele minerale trebuie să fie aplicate în formele în care se găsesc şi sunt preluate din natură şi nu trebuie să fie făcute mai solubile prin tratamente chimice, altele decât adăugare de apă şi amestecare cu alte substanţe acceptate, de origine naturală.
• Creşterea fertilităţii solului se realizează prin practici culturale cum ar fi: rotaţia culturilor, îngrăşăminte verzi, culturi ascunse, culturi intercalate, reziduuri vegetale şi animale reciclabile, păşunat prin rotaţie, şi lucrări ale solului. (FAO, 2004)

Principii generale pentru combaterea dăunătorilor, bolilor şi buruienilor
Sistemul de agricultură ecologică utilizează metode biologice şi culturale pentru a preveni pierderile inacceptabile datorate dăunătorilor, bolilor şi buruienilor. Aceste sisteme utilizează culturi agricole şi soiuri bine adaptate mediului, cu un program de fertilitate echilibrat, în scopul de a menţine fertile solurile cu o activitate biologică intensă, rotaţii ale culturilor adaptate la condiţiile locale, culturi asociate, îngrăşăminte verzi şi alte practici ecologice recunoscute, aşa cum sunt descrise în standarde.

Dăunătorii, bolile şi buruienile trebuie să fie controlate prin aplicarea conştientă a uneia sau mai multor măsuri combinate, după cum urmează:

• alegerea unor culturi agricole şi soiuri corespunzătoare;
• programe de rotaţii ale culturilor corespunzătoare;
• prăşit mecanic;
• protecţia duşmanilor naturali ai dăunătorilor prin asigurarea unui habitat favorabil, cum ar fi gardurile vii, amplasarea de cuiburi şi zone ecologice tampon care conservă vegetaţia originară cu scopul asigurării de adăposturi pentru duşmanii dăunătorilor;
• ecosisteme diversificate. Acestea vor fi diferite în funcţie de zonele geografice. De exemplu, zone tampon pentru prevenirea eroziunii, sisteme agroforestiere, rotaţia culturilor, culturi intercalate etc.;
• combaterea termică a buruienilor;
• pregătirea patului germinativ;
• inamici naturali, inclusiv împrăştierea prădătorilor şi paraziţilor;
• preparate biodinamice acceptate, provenite din piatră de moară, gunoi de grajd sau plante;
• mulcitul şi cositul;
• păşunatul animalelor;
• controlul mecanic, cum ar fi capcane, bariere, lumină şi zgomot;
• sunt permise metode fizice pentru controlul dăunătorilor, bolilor şi buruienilor, inclusiv folosirea temperaturilor ridicate.
Este restricţionată sterilizarea termică a solurilor pentru combaterea dăunătorilor şi bolilor. (FAO, 2004)

Principii generale pentru creşterea animalelor
Creşterea animalelelor reprezintă o parte integrantă a fermelor ce practică agricultura ecologică. Producţia animalieră trebuie să contribuie la echilibrul sistemelor de producţie agricolă prin respectarea cerinţelor nutritive ale culturilor şi prin îmbunătăţirea materiei organice a solului. În acest fel poate contribui la stabilirea şi menţinerea interdependenţei sol-plantă, plantă-animal şi animal-sol.

Creşterea animalelor în cadrul fermelor ecologice este o activitate legată de pământ. Animalele trebuie să aibă acces la suprafeţe de exerciţiu în aer liber, iar numărul acestora pe unitatea de suprafaţă, trebuie limitat pentru asigurarea unui sistem integrat între producţia animalieră şi producţia vegetală. În acest mod se reduce la minim orice formă de poluare a solului, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice.

Numărul de animale se stabileşte în funcţie de suprafaţa disponibilă, în scopul evitării păşunatului intensiv şi eroziunii solului. Utilizarea îngrăşămintelor naturale de la aceste animale nu trebuie să aibă efecte poluante asupra mediului.

În fermele ecologice toate animalele trebuie crescute conform regulilor stabilite în prezentele norme. Animalele se duc la păşunat pe terenul comun cu următoarele precizări:

- pământul a fost tratat pe o perioadă de cel puţin 3 ani numai cu produse specifice agriculturii ecologice;
- numărul de animale pe hectar să corespundă încărcăturii maxime echivalente a 170 kg N/ha/an;
- orice produse animaliere provenite de la animalele care au fost crescute conform principiilor agriculturii ecologice, nu vor fi considerate ca făcând parte din producţia ecologică, dacă animalele folosesc în comun aceeaşi păşune cu animalele care nu sunt crescute în conformitate cu prevederile agriculturii ecologice.(Ghidul oierului european, 2005)

În ceea ce priveşte creşterea animalelor în sistem ecologic, operatorul trebuie:

• să asigure nutreţuri adecvate de bună calitate, produse ecologic;
• să menţină o densitate corespunzătoare a animalelor, dimensiunea cârdurilor sau a turmelor şi rotaţii ale culturilor care să favorizeze un comportament natural al animalelor;
• să menţină calitatea resurselor naturale şi a mediului înconjurător;
• să utilizeze metode de creştere a animalelor care reduc stresul, susţin sănătatea şi bunăstarea animalelor, previn bolile şi paraziţii şi evită utilizarea medicamentelor veterinare alopatice;
• să aplice practici de management care promovează folosirea durabilă a terenurilor şi a apei;

Operatorul trebuie să se asigure că mediul, facilităţile, densitatea animalelor şi mărimea turmelor corespund nevoilor animalelor şi asigură:
• spaţiu suficient pentru mişcarea liberă a animalelor şi posibilitatea ca acestea să desfăşoare un comportament normal;
• suficient aer curat, apă, alimente şi lumină naturală pentru a fi satisfăcute nevoile animalelor;
• acces la locurile de odihnă, adăposturi şi protecţia adecvată împotriva luminii solare, temperaturii, precipitaţiilor, noroiului şi vântului, pentru reducerea stresului animalelor;
• menţinerea structurilor sociale prin asigurarea că turmele de animale nu sunt ţinute izolat de alte animale din aceleaşi specii;
• materiale de construcţie şi echipamente de producţie care să nu dăuneze în mod semnificativ sănătăţii oamenilor sau animalelor. (FAO, 2004)

Condiţiile de adăpost trebuie să asigure:

• acces îndestulător la apă proaspătă şi hrană corespunzătoare necesităţilor animalelor;
• spaţiu suficient pentru ca animalele să stea în poziţie naturală, să se poată aşeza uşor, să se poată întoarce şi îngriji singure, să adopte toate poziţiile naturale şi să efectueze toate mişcările naturale, cum ar fi să se întindă sau să dea din aripi;
• dacă animalele necesită aşternut, trebuie să li se pună la dispoziţie materiale naturale adecvate;
• construcţia trebuie să asigure izolarea, încălzirea, răcirea şi aerisirea clădirii, care să permită circulaţia aerului, evacuarea prafului, temperatura, umiditatea relativă a aerului şi concentraţiile de gaze din aer, la nivele care să nu dăuneze animalelor;
• păsările, iepurii şi porcii nu trebuie ţinuţi în cuşti;
• animalele să fie protejate de daunele produse de animale sălbatice şi prădătoare;

Toate animalele trebuie să aibă acces la păşuni, la spaţiu pentru exerciţii în aer liber sau pentru alergat, ori de câte ori cerinţele fizice ale animalului, vremea şi starea terenului o permit. Aceste zone pot fi parţial acoperite. Animalele pot fi închise temporar din cauza condiţiilor de vreme aspre sau datorate absenţei păşunilor din cauza unor condiţii temporare sau sezoniere. Animalele trebuie să poată alerga liber. Animalele trebuie hrănite cu furaje proaspete, acolo unde aceasta este o metodă mai convenabilă de utilizare a resurselor de teren decât păşunatul. Bunăstarea animalelor nu trebuie compromisă. (Boboc V., 2005)

Principii generale pentru procesarea produselor agricole ecologice
Producţia ecologică şi procesarea se bazează pe un număr de principii şi idei. Toate sunt importante şi această listă nu intenţionează să stabilească vreo prioritate în ceea ce priveşte ordinea importanţei lor. Principiile cuprind:

• producerea de cantităţi suficiente de alimente, fibre şi alte produse de calitate superioară;
• activitate compatibilă cu ciclurile şi sistemele naturale vii prin intermediul solului, plantelor şi animalelor, din întregul sistem de producţie;
• recunoaşterea impactului social şi ecologic mai larg al sistemului de producţie şi procesare ecologic şi în cadrul acestuia;
• menţinerea şi sporirea fertilităţii şi activităţii biologice a solurilor pe termen lung, utilizând metode culturale, biologice şi mecanice adaptate la condiţiile locale, în opoziţie cu metodele convenţionale care se bazează pe inputuri;
• menţinerea şi sporirea biodiversităţii agricole şi naturale în ferme şi în împrejurimile acestora, prin utilizarea sistemelor durabile de producţie şi protecţie a habitatelor sălbatice de plante şi animale;
• menţinerea şi conservarea diversităţii genetice prin atenţia acordată managementului resurselor genetice din cadrul fermei;
• promovarea utilizării responsabile şi conservării apei, florei şi faunei acvatice;
• utilizarea, pe cât posibil, a resurselor regenerabile în sistemele de producţie şi procesare şi evitarea poluării şi deşeurilor;
• stimularea producţiei şi desfacerii la nivel local sau regional;
• crearea unui echilibru armonios între cultivarea plantelor şi creşterea animalelor;
• asigurarea unor condiţii de viaţă care să permită animalelor să-şi exprime caracteristicile principale ale comportamentului lor firesc;
• utilizarea materialelor de ambalare biodegradabile, reciclabile şi reciclate;
• furnizarea, către toţi cei implicaţi în producţia şi procesarea ecologică, a unei calităţi care să le satisfacă nevoile fundamentale, în cadrul unui mediu de muncă sigur şi sănătos;
• sprijinirea formării unui întreg lanţ de producţie, procesare şi distribuţie, just din punct de vedere social şi responsabil din punct de vedere ecologic;
• recunoaşterea importanţei cunoştinţelor locale şi sistemelor de agricultură tradiţionale, protejarea acestora şi desprinderea de învăţăminte din acestea.

Principii generale pentru etichetarea produselor ecologice
În scopul informării corecte a consumatorului, produsele ecologice trebuie să fie etichetate, în conformitate cu regulile specifice privind etichetarea, respectiv cu Ordinele comune nr. 417/13.09.2002 şi nr. 110/7.10.2002 ale ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi ale preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, pentru aprobarea regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice.(Ministerul Integrării Europene)
În conformitate cu aceste acte legislative:

Etichetarea produsului ca „produs al agriculturii ecologice rezultat în urma procesului de conversie” ori o descriere asemănătoare, este permisă, standardele cerute trebuind să fie stabilite cel puţin cu 12 luni înainte pentru o asemenea etichetare.

Produsele ecologice sunt clar şi corect etichetate ca ecologice.

Când toate cerinţele standard au fost îndeplinite, produsele ar trebui să fie etichetate ca „produse ale agriculturii ecologice” sau o descriere asemănătoare.

Numele şi adresa persoanei sau companiei responsabilă din punct de vedere legal pentru producerea şi procesarea produsului ar trebui să fie înscrise pe etichetă.

Etichetele produselor trebuie să descrie toate ingredientele, metodele de procesare şi toţi aditivii şi mijloacele de procesare.

Etichetele trebuie să conţină sfaturi despre cum să se obţină toate informaţiile adiţionale despre produs.
Toate componentele aditivilor şi mijloacele de procesare trebuie să fie declarate şi să fie de origine ecologică.
Persoana sau compania responsabilă din punct de vedere legal pentru producerea şi procesarea produsului şi organismul de certificare trebuie să fie identificabil.

Pentru a fi etichetat ca „produs al agriculturii ecologice” sau termeni echivalenţi, un produs trebuie să îndeplinească cel puţin aceste standarde şi ar trebui să fie înscris la Oficiul Naţional pentru Invenţii şi Marcă.

Produsele amestecate unde nu toate ingredientele, incluzând aditivii sunt de origine ecologica precum şi produsele care sunt în conformitate cu aceste standarde, trebuie să fie etichetate în următorul mod (procentele din această secţiune se referă la greutatea materiei prime):

unde minim 95% din ingrediente sunt de origine ecologică, produsul poate fi etichetat ca „certificat ecologic” sau echivalentul şi trebuie să poarte marca de certificare a organismului de certificare.
unde ingredintele de origine ecologică reprezintă minim 95% dar nu mai puţin de 70%, produsele pot fi denumite „ecologice”. Cuvântul „ecologic” poate fi utilizat în declaraţii ca „realizat cu ingrediente ecologice”, arătând că există o declaraţie clară a proporţiei ingredientelor ecologice.
unde mai puţin de 70% din ingrediente sunt de origine ecologică, indicaţia care relatează că un ingredient este ecologic poate apărea în lista ingredientelor. Un asemenea produs nu poate fi denumit „ecologic”.
Toate ingredientele unui produs trebuie să fie expuse pe eticheta produsului în ordinea procentelor greutăţii lor. Trebuie să fie evident care ingrediente sunt de origine ecologică certificată şi care nu. Toţi aditivii trebuie să fie trecuţi cu numele lor întreg.

Apa şi sarea adăugată nu trebuie să fie inclusă în calcularea procentajului ingredienţilor ecologici. Eticheta pentru prodursele aflate în conversie trebuie să se deosebească clar de cea pentru produsele ecologice.

În contextul standardelor în vigoare, produsele ecologice nu trebuie să fie etichetate ca libere de OMG. Orice referire la ingineria genetică de pe etichetele produselor trebuie să se limiteze la metodele de producţie şi procesare care nu utilizează OMG-uri.

Pe eticheta aplicată produselor ecologice sunt obligatorii următoarele menţiuni specifice sistemului de agricultura ecologică: referirea la modul de producţie ecologic, sigla, numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat certificatul de produs ecologic, şi începând cu anul 2006, sigla ,,ae”.

Sigla ,,ae” garantează că produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică şi este certificat de un organism de control, permiţând consumatorului o identificare facilă a acestor produse pe piaţă. Regulile de utilizare a siglei ,,ae” sunt cuprinse în Anexa nr.1 la Ordinul comun pentru modificarea şi completarea Anexei la Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale nr. 317/2006 şi al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr.190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice, publicat in M.O nr. 593 din 11 iulie. (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale)

Dreptul de utilizare a siglei ,,ae” pe produsele, etichetele şi ambalajele produselor agroalimentare ecologice îl au producătorii, procesatorii şi importatorii înregistraţi la M.A.P.D.R şi care deţin un contract, cu un organism de inspecţie şi certificare aprobat de către M.A.P.D.R. În vederea obţinerii dreptului de utilizare a siglei „ae’’ de certificare şi a siglei „ae” de comunicare, solicitanţii vor completa  cererile de solicitare. (www.mapam.ro)