După 40 de ani, revine în actualitate: floarea de colţ cultivată în grădini

Leontopodium alpinum, celebra floare de colţ, este astăzi monument al naturii. Cititorii avizaţi cunosc însă că există la noi în ţară mai mulţi cultivatori de floare de colţ, care nu diferă de specia salbatică.

Am fost curios sa aflu cand a început totul... cine a fost primul pasionat care a încercat să cultive în grădină floare de colţ.

După o muncă (lungă!) de documentare, iată ce am citit în numărul 2/1967 al revistei "Ştiinţă şi Tehnică".

"Se pregăteşte o lădiţă cu pământ de frunze, amestecat cu mraniţă în părţi egale, la care se adaugă cam 5% praf de calcar. În acest pământ se seamănă seminţe de floare de colţ la o adâncime de 3-4 mm. Se stropeşte cu o stropitoare cu sită şi se ţine la căldură.

Dupa o lună şi jumătate sau două luni răsar plăntuţele. Din acest moment lădiţa cu pământ trebuie mutată la un loc bine luminat, dacă se poate chiar în bătaia directă a razelor de soare. Pământul trebuie menţinut în permanenţă umed.

În primul an de vegetaţie planta se dezvoltă lent. În anul următor ea înfloreste. Dupa maturarea şi recoltarea seminţelor planta se scoate din vas, se curăţă uşor rădăcinile filamentoase ale plantelor de pământ şi se separă în grupuri de câte 5-6 plante fiice, astfel încât fiecare dintre ele să posede o rozetă de frunze, un colet şi câteva filamente radiculare.

Din perioada de înrădăcinare plantele sunt puse în pământ special pregătit, udate şi ferite de soare timp de o lună. După această perioadă se pot expune la soarele de dimineaţă sau de după-amiază.

În timpul iernii se pot menţine în seră la lumina multă şi căldură moderată, iar în casă pe pervazul unei ferestre luminoase. În această situaţie înflorirea se va produce începând din luna martie până în mai.

Plantele pot fi lăsate şi afară să îngheţe, apoi se adăpostesc într-o pivniţă răcoroasă până în martie, când vor fi aduse în casă, udate cu apă călduţă şi expuse la lumină puternică. În acest caz plantele vor înflori în luna mai.

Când se face cultura la ghivece, în fiecare an planta trebuie mutată în alt vas cu diametrul mai mare cu 2-3 cm decât precedentul.

Floarea de colt obţinută prin cultura în grădină se deosebeşte foarte puţin de cea care creşte pe crestele munţilor.

Planta poate fi atacată de păduchi de frunze (afide). Aceştia se distrug prin prăfuirea feţelor interioare ale frunzelor cu *D.D.T. (*în prezent substanţa este interzisă)" - Revista Ştiinţă şi Tehnică, 2/1967

Petre Măldărescu şi Ion Banu, primii cultivatori de floare de colţ
Se pare că articolul din revista "Ştiinţă şi Tehnică" a fost scris de doi iubitori de plante din Râmnicu Valcea şi este prima menţionare în literatura de specialitate a florii de colţ cultivate. Numele celor doi pionieri ai grădinaritului l-am aflat dintr-un ziar apărut 11 ani mai târziu.

În 1978, în ziarul "Scânteia" din data de 30 aprilie, apărea articolul intitulat:

"Floarea de colţi - în orice grădină

De mai mulţi ani de zile dr. Petre Măldărescu şi învăţătorul Ion Banu din municipiul Râmnicu Valcea au întreprins minuţioase cercetări privind aclimatizarea în condiţii de câmpie a florii de colţi - minune a muntelui, monument al naturii. După îndelungi strădanii şi multă răbdare ei au reuşit să cultive floarea de colţi ca pe orice floare de grădină. Ba, mai mult: prin încrucişări repetate au realizat nu mai puţin de şase varietăţi necunoscute până acum în flora de specialitate" - Ziarul "Scânteia / 30.04.1978

Aşadar, dragi cititori şi dragi cititoare, primii cultivatori de floare de colţ din România sunt Petre Măldărescu şi Ion Banu din Râmnicu Vâlcea, în anul 1967. În prezent, în România există mai mulţi cultivatori de floare de colţ, dintre care cei mai cunoscuţi se află în Sinaia şi în comuna Palazu Mare, judeţul Constanţa.

Cel mai tânăr cultivator de floare de colţ este subsemnatul. Eu o fac însă doar din pasiune, nu am decât câteva fire pe care le pazesc cu îndârjire. Seminţele sunt aduse din Elveţia, iar germinarea lor s-a petrecut rapid. Nu am folosit pământ special, am pus pământ din grădină ajustat cu un pic de praf de cretă.