Afaceri in zootehnie: struţul românesc, o pasăre Phoenix

Creşterea struţilor a fost o vreme, în România, un fel de Caritas zootehnic de la care se aştepta să se întoarcă investiţia măcar de opt ori. Dar pentru că românii n-au tăbărât pe cotletul de struţ, fermele visătorilor au căzut una după alta, iar struţii au rămas prin ogradă mai mult nişte arătări de bâlci care-şi întind gâtul la săteni, iar sătenii la struţi, scrie Cotidianul.


Struţul australian a fost tratat în România ca un porc. I s-au băgat pe gât furaje cât putea duce ca să ajungă la 100-120 de kile într-un an de zile, ca porcul. Să fie carne, multă carne. Să facă omul jumări, cârnaţi, să afume şi să aibă tot anul la grindă.

Când m-am trezit cu vreo zece struţalăi cât căpiţa, i-am tăiat şi am văzut atunci că nu am ce face cu măldărele de carne, povesteşte Neculai Barcan, agricultor din Podoleni, judeţul Neamţ. Cine naiba să mănânce carne de struţ într-un sat de moşnegi fără dinţi şi fără bani?

Fostul tractorist Neculai Barcan s-a apucat de struţărit prin 2000, după ce-a stat în spital la Piatra Neamţ cu un junghi la inimă.

Acolo, în salon, alt cardiac i-a băgat în cap ideea că poţi face avere de pe urma struţului. I l-a descris ca pe o pasăre fabuloasă, cu bancnote în loc de pene, care face ouă de aur, şi cu carne fără colesterol. Şi care nici nu are nevoie de atâta îngrijire ca porcul, oaia sau vaca; chiar şi doctorul, când a auzit ce are de gând pacientul Barcan, i-a zis că nu există ocupaţie mai potrivită, având în vedere vârsta lui de 63 de ani şi inima cam şubredă, şi l-a încurajat să se apuce de crescut şi de mâncat struţ. „Ce mă durea inima înainte, de boală, dar ce mă doare acum după tractor, că l-am dat ca să-mi iau dihăniile astea de struţi“, jeleşte bătrânul. „Cine-mi dă mie jumătate de milion pe kila de carne în sărăcia asta de ţară?“

Ioan Melinte, din Videle, a pornit în 2002 cu doi struţi de prăsilă cumpăraţi cu 3.500 de dolari şi ajunsese anul trecut la 40 de capete. „Dacă ai mulţi struţi, nu e bine, explică Melinte. Înseamnă că nu ai reuşit să vinzi puii. Înseamnă că rămâi tu cu carnea şi nu prea ai unde să o vinzi. I-am vândut la preţ de peşte, că mâncau degeaba. Acum mai am patru. Îi mănânc şi pe ăştia şi gata, închid prăvălia… Da’ ştii, când mai fac o friptură, parcă înghit direct şomoioage de euro, îmi stă în gât“.

Omul se întreabă unde a greşit. Când a auzit că numai o pană de struţ face 15-20 de lei, a dat într-un fel de beţie a struţului, a băgat toate salariile compensatorii în struţi, dacă nu-i mai tăiau copiii din entuziasm ar fi fost în stare să vândă şi casa, că el visa să se mute în deşertul Dăbuleniului şi să crească acolo struţi, să fie mai în elementul lor. „Greşeala mea a fost că m-am gândit la struţi ca la nişte gâşte altoite, râde amar Melinte. Adică tai una şi o bag în oală. Dar un păsăroi de ăsta de 150 de kile nu poţi să-l creşti ca pe o pasăre de curte. Am vândut din ei la abator, da’ pe urmă nici acolo nu mi-i lua, că era scumpă carnea, se strica în magazin. Mai ieftină e carnea de struţ adusă de la australieni, nu te poţi pune cu ei. Şi nici nu ştiu românii ce bună e carnea de struţ şi cât de sănătoasă e. Dar dacă nu guiţă şi nu behăie, românul nu-l mănâncă“.

Struţul a pătruns în România puţin după revoluţie ca animal de agrement în curţile unor extravaganţi şi nu i-au trebuit decât trei-patru ani să-şi capete un loc binemeritat alături de şeptelul tradiţional. Struţul nu zboară, dar internetul l-a purtat pe aripi în toată ţara şi l-a prezentat ca pe o afacere grasă şi sigură. Şi acum îl găsim pe internet tot atât de des ca anunţurile matrimoniale, desfăcut în componente şi chiar redus la o formulă matematică a profitului: bagi atâţia bani şi scoţi de atâtea ori mai mult. O pană, o singură pană, face 15-20 de lei, pielea 150-200 de euro, singurul lucru pe care chinezii nu-l pot falsifica, oul 100 de lei, 70 de lei fileul, 30 de lei muşchiul. Nimic nu rămâne nefolosit de la struţ. Numai lapte nu dă. Mănâncă puţin şi ieftin ca o capră - porumb, grâu, lucernă -, dar pune carne pe el cât porcul mâncând de două ori mai puţin. Privit astfel, struţul începe să semene cu un bancomat.

Citeste mai mult in Cotidianul